poetul apatic

am întâlnit poetul apatic

își soarbe liniștit cafeaua

cu pleoapele căzute

nu te mai privește

pe când îți vorbește

doar soarbe soarbe

înghițindu-și cuvintele

ca pe niște pietre scumpe le

amestecă în paharul de plastic

ele plutesc fac surfing 
aruncându-se unele peste altele

atât de agile încât le simt nuanța

și nu îmi rămâne decât 
să mă ascund și eu printre ele

să îmi rod simțurile reînviate

acolo departe de ochii căzuți

să plutesc în gândul Lui

să scormonesc în pieptul uscat

în căutarea adevărului

să mă pot așterne 
ca o cărare vineție

pe deasupra asfaltul umed

într-un fel de umbre hexagonale 
.................................................

dar știu sigur poetul apatic

de la o vreme mă locuiește

în exact mijlocul nopții

iese cu mâinile pline de sânge

uitându-mi ochii

larg deschiși