marți, 29 decembrie 2015

TU

TU; Şi restul
inimii tale
vrei să afli mai multe?
deschide geamul şi
lumea asta care geme de mirare
o să îţi cadă
la picioare
cu sandalele desfăcute
o să se lipească
de buzele tale
suflet peste suflet.

luni, 28 decembrie 2015

femeia din umbră


auzeam strigăte
sub fereastră
lumina se curba
ca o femeie amorțită
mă decupam
fantomatic
legănam copiii din floare
apoi mă destrămam
cu spatele aplecat
cu mâinile în buzunare
în colțul acela
mă reclădeam
doar pentru tine
cu mare grijă iată
îţi pot atinge chipul
şi tu mă privești
fără de ochi
fremătând alături
de femeia care mi
s-a cuibărit…în umbră

duminică, 27 decembrie 2015

prea scump

acum
am şi plecat
cu privirile întoarse
auzeam murmurul nestins
al globurilor de stele
de ce sunt trişti
oamenii întrebam
când le pleacă amintirile
în zbor ca dintr-un cuib
răsădit
în piatră
caut urma cuvintelor mele voi
nu mă mai puteţi urmări
de la o vreme
am devenit o ceaţă întinsă şi deasă
scriu poeme încâlcite
necitite
în braille
caut un cântec
de nimeni
ştiut pentru mine
Totul
e încă prea scump
lucruri nefolositoare licăresc
fantomatic
la umbra zilelor mele
ca nişte firide adânc
săpate în imensul semn
de întrebare



Haiku


Ƹ̴Ӂ̴Ʒ Ƹ̴Ӂ̴Ʒ Ƹ̴Ӂ̴Ʒ Ƹ̴Ӂ̴Ʒ Ƹ̴Ӂ̴Ʒ Ƹ̴Ӂ̴Ʒ

stol de fluturi albi
inundaţie în zbor
suspin îngheţat

marți, 22 decembrie 2015

recviem albastru



atât de curată
e lumea ziceam
gropile astupând în
urma zilelor mele
se vedea pământul
reavăn mirosind a ceaţă
morţii se dezveleau de umbre
,,să lupţi până la capăt,,
auzeam secvenţial
ecouri dintr-un vis
(ce nu mai era al meu )
umărul mi se desprindea
stropi de noapte îmi
îmbrobodeau fruntea
nu puteam să nu mă bucur
începuse Totul.........reqviem  albastru
........................viață fără de moarte și
........................început fără de sfârșit.

joi, 10 decembrie 2015

călătorii

călătorii
cu faţa ascunsă în
marasme de argint
-călător al unui timp
apus caut o vină -atât
cât mi-a mai rămas din
celebrele vieţi ale celor care
m-au născut
odata cu
noaptea asta stoarsă din
fibra lemnoasă de chiparos
adunându-mi ridurile frunţii
încerc să le acopăr copiilor albaştri
locul dezvelit al inimilor secate şi
degetele mele crude risipesc universul
de-a lungul şi de-a latul drumurilor de oţel :
-inimă de aur zic inimă de fier
lasă-mă să mi se stingă felinarul,
nu
mai pot fi
eu
veşnicul
călător
al umărului tău obosit.

marți, 8 decembrie 2015

învăţ din limba pietrelor



învăț din limba pietrelor
dorina neculce

îmi schimb cuvintele din 7 în 7 ani,
abandonez un alfabet uitat,
învăț din limba pietrelor
dacă-mi dai voie
mă îmbrac în piele de șopârlă
să-ți cânt un cântec înstelat
cu ochii strânși
și gura încleștată
mi-adun chiar palmele
în semn de rugăciune
vibrează inima
doar la ta chemare
se destramă norii
și-ți desenez pe ape conturul
unei lumi uitate
la margine de țărm
acolo unde amantele așteaptă
împietrite-n gesturi indecente
și se întețește fumul
tras în piept de obosiții mateloți

privesc lumina
de pe ultima treaptă a Turnului Babel,
gândesc secvențial,
legănându-mi picioarele
în ritmul răgușit al tobelor
mă sperii ca un spirit
dosit să-ți fure ochii
să-ți vadă dincolo de gânduri
un trup ce nu a fost al tău
și cerul se mărește
deasupra noastră
ca o cupolă de catedrală
păzită de oastea îngerilor
coborâți cu tolbe pline de săgeți
și în ecouri angeline pier
mult așteptatele cuvinte

mă leg cu o sfoară

de trupul tău/ atârn
doar în cădere
mi se prelinge lacrima-
ecou înstrăinat-
sub piept/ am ceasuri demontate
șuruburi mici se împleticesc
prin măruntaie îmi construiesc
noi funii
să pot înjgheba scară
pe umărul zilei din zori
mă odihnesc/ pentru o clipă
îți proiectez imagini răsturnate
prin apa diformă a cerului
înoată aceleași pribegite aripi
ca niște lopeți căzute
pe marginea fântânii

când mă îndoiesc



când spui că mă iubești,
s-aprind în cale stele omenești,
și-atunci, te-ating
în piept, stingher,
cu aripile-mi șlefuite de oțel,
și îți șoptesc
(sau poate doar gândesc)
aș vrea să te privesc!
ce-aud? ce-ai zis?
(când lunecam spre Paradis)
că m-ai uitat, atunci
când ai crezut că am plecat?
...ori poate tu m-ai așteptat,
să fiu mereu,
în visul tău,
să-ți strâng ninsori
cu brațele-mi de flori,
în zori să te trezesc,
să-ți scriu cu degetele
până amorțesc
atât cât te iubesc,
să îmi lipesc de geamul tău,
fiorul meu
de nimfă diafană,
uitată-n stană,
și să te țin legat,
cu trupul aplecat,
cu gândul încurcat
în visu-mi ferecat.
sau să te risipesc,
să-ți spun că nu
te mai iubesc,
ci, doar te amăgesc
o, stai! de toate mă-îndoiesc.
sunt trestia cu chip lumesc,
cu rădăcinile înfipte
în strat ceresc.

Poveste cu mistreți

(proză suprarealistă) Era o vreme de început de veacuri. Mistreții aveau colții de fildeș. Se răcoreau, în zilele arzătoare, înotând, în amonte, prin apa aceea limpede, polară. Peștii se oglindeau jucăuși, ca într-o zbatere de pleoape. Când râul mușca furios din maluri, mistreții se retrăgeau vlăguiți la marginea pădurii de cleștar, mirosind a poveste, își așezau trupurile masive în bătaia zănatecă a soarelui, strigându-și somnul de strigoi-vârcolac. Apoi se îndesau unii în alții, într-o grămadă umezită, șuierându-și în urechile clăpăuge truda unei zile zbuciumate. La umbra salciei lăcrimate, strivesc în buze fire de nisip din clepsidra timpului, înghițind cu eforturi supraomenești toate poveștile voastre. Îmi șuieră în timpane și acum zgomotul sinistru al răsuflării pufăite a dobitoacelor din pădurea de cleștar. Sunet sinistru, aducător de neliniști , înghițitor de vremuri. Şeherezade, cu ale lor cosite despletite apleacă frunțile încrustate de stele albe ,culegându-mi de pe buze fluturii amețiți în poveștile prea aspre, pe care le-ati turnat în mine ca într-un mesager al dragostelor voastre neîmplinite. Fluturii îmi desenează trupul într-un ultim sărut. Al morții sau al vieții? Aripile scutură ploaia de cuvinte peste o lume care le-a pierdut sensurile. Cuvintele se ascund nevrednice, undeva, în liniștea albă. Un ecou pierdut răsuna haotic : tristețea are ochi căprui. Poate erau doar vorbele pierdute demult în lumea asta de cineva plecat întru veșnicie, iar încremenitele nu-și căutau decât stăpânul, plecatul întru adormire. În lipsa altor cuvinte , oamenii încearcă a da sens acestora...Își vopsesc ochii în nuanțe banale spre a nu moșteni tristețea. Mă privesc în ochii tăi și văd căpruiul ochilor mei. Să fim noi tristețea oamenilor de nisip? Dacă am întoarce cuvântul pe altă parte, oare am putea vedea fericirea? Aripile străvezii continuă să abată asupra lumii o întreagă poveste amestecată în cuvinte nerostite, mesaje pierdute, răvașe fără destinație. Ochi limpezi neînlăcrimați par buni de așezat pe fața îngerilor din icoanele decolorate de vremuri necuprinse în cartea vieții veșnice. Şeherezade se zbenguie prin iarba necosită, înspăimântător de verde și înaltă încât le spală fețele cu roua care nu se ia până la amiezi. Întind plasele și așteaptă să prindă fluturii mei , pe care i-a eliberat gura arsă de arșița zilelor trecute călare pe soarele-bulgăre-aprins. Ele sunt aducătoarele de răvașe împrăștiate. Pierduții așteaptă, cuminți, semne albastre de nemurire... Dar se trezesc mistreții cu ai lor colți de fildeș. Nesătulii molfăie firele de nisip din clepsidra timpului ascuns. Mii de povești minunate, poveștile voastre, alunecă vertiginos în burți fără de sens, așa cum a alunecat, într-o zi sfântă, Iona în burta nesătulă a Balenei flămânzite de rugăciune. Acum, mistreții mei, sătui de povești erodate de timp, se odihnesc la umbra salciei înlăcrimate, rumegând, plictisiți, cuvinte pierdute, vorbe mincinoase, răvașele de dragoste( trădări) netrimise vreodată, pribegite clipe , ostatice în burți nedemne.

duminică, 6 decembrie 2015

Poemul împăcărilor cu Cerul


Îţi scriu pe-o lacrimă de cer: Iubire,!
Chiar glasul, azi, îmi este mai sonor,
Dar vine ploaia-n gânduri, iară,
Și îneacă în adâncuri al meu zbor.

Îţi scriu pe-o aripă de stea: Iertare!
Și fruntea vreau să ţi-o ating,
Dar steaua ta alunecă în mare,
Iar eu am obosit să te mai strig.

Îți scriu pe foaia albă, veche,
Răvașe arse, pline de fior,
Dar vântul suflă-n literele mele,
Și mă ascund sub umbra unui nor.

marți, 1 decembrie 2015

găsesc silabe moarte


mi-aruncă-n spate timpul
o vină neiertată
și ochiu-mi strânge din cenușă,
lentila-i afumată...

împărățesc lumina mea-n tavernă
îți netezesc și zarea
cu mâna cea eternă

cuvântul se smerește,
mi-e omidă
iar inima clipește,
se-nchide în firidă...

nu mă privi!
căci timpul îmbracă haina
de veșnic cerșetor,
întinde mâna-i scârnavă spre tine,
te crede muritor...

eu strig: -el mi-e condorul de departe,
venit să înghită din abisuri,
să-mi șteargă din cuvinte
care-au murit în mine,
dar s-au născut în carte!

cu degetul pe buze,
stau răstignită într-un vers,
m-ai sărutat pe tâmplă
și m-ai răpit din Univers...

eu tot mai zbor prin galaxii, în zare,
culeg fărâme de iubire,
pierdute-n disperare...

și mă prefac în trandafir,
cu fruntea de mister,
se-nalță gândul meu spre soare,
de-mi trece dincolo de cer...

prin hăuri, găsesc silabe moarte,
le suflu-n aripi, le trezesc,
pe fruntea-ţi siderală,
migăloasă le şi lipesc...

caut oglinda nemuririi,
să mă privesc, așa, în ape,
ca numele să pot să ți-l rostesc,
în alte mii de șoapte...


lozinci

crăiasa, în caleașca de foc,
împarte zâmbete și flori trecătorilor agitați
mă atinge cu un zâmbet,
iau zâmbetul cu grijă
mi-l așez pe buze
la Zoo a îndrăznit
să se dreseze papagalii,
atunci intrăm
ca la paradă,
doi câte doi...
se cântă aproape solemn:
-podul de piatră s-a dărâmat...
vom face altul...și altul...
vocea se pierde, prăvălindu-se în mii de ecouri...
pe maidan, copiii aleargă disperați aceeași
minge cu ochii încercănați

la măcelăria din colț
carnea râde paranoic în galantare,
mult sânge pe dușumea
și-n gât un gust amar
de viață sugrumată în aziluri învechite
astă noapte, la poartă s-a pripășit un câine
îmbrăcat în lozinci anti-sistem:
-nu mai avem carne! scandează glasul înfundat
în buze unse de grăsime.

în fundal, parcă lipite de inima cerului,
două bătrâne își țin tăcute mâinile tremurânde
și se înfruptă din constelații
Andromeda le cuprinde tristețea cu brațul,
sugrumându-le durerea în pumn.

manifest fără de ţară





inima mea începea a bate
inegal, în cele trei dimensiuni...

auzi: strigăt/dorință/chemare?

se desfăcea-n fâșâi
de ritmuri bizantine
și căuta, acolo, în adânc,
banul de argint cu chip de rege...

se topea-n zare strigătul-țipăt
de meliță veche,
strivitoare de cânepă verde,
lăsată-n lacrimi la dospit

îngerii ieșeau la gura soarelui,
se aruncau cu mâinile împreunate
în botul mielului nejertfit,

cântau serafic un cântec dezgropat
să lege firea de a doua răstignire

dar, iată-L! poartă o cunună
strivită-n banii de argint
și se retrage, vinovat,
c-a înflorit(latent) în mii de inimi...

arde ramul de măslin în fereastra
pusnicului,
vorbește sfântul în șoaptă tainică
neobositului metanier,

doar ochiul vlăguit mai poate zări
l u m i n a din pământuri

credința- nu-i doar mașina
care încovoaie spatele,
plecând genunchiul lumii...

nevralgii


fiinţa mea nu mai strigă
însetată a obosit
inima nu i se
mai deschide
nu i se mai zăreşte ceasul 

şi stau în genunchi
  așteptând să treacă trenurile NE-răbdării
prin halte murdare câinii
îşi arată colţii ho viaţă nebună
sunt doar eu îmi port trupul răscumpărat
nimeni nu mai suflă
oraşul a şi murit
cu fularul tras pe gură
cu venele mele destupate
auzi cum trece timpul?
ho viaţă nu îţi mai arăta
colţi şi unghii+elitră
cerându-ţi tributul
neplătit

a mai trecut un AN

picură sângele
desfăcut din palmă
a mai trecut un an îmi zic
chipul meu s-a împlinit
cu încă o umbră
toate au fost precum şi sunt
în ecoul nopţilor cresc
nuferi de zăpadă
viaţa îşi vede de ale ei
pe când eu bat la geamul mamei
,,cine e?,, întreabă ea legându-şi
basmaua îmi înnoadă toate dez
ILUZIILE face semnul
crucii de departe
,,dormi draga mea,,
(totul va fi bine)
tresar și
îmi pipăi venele îngroșate

Rechemare

Astăzi numele Lui Sfânt Soarele mi-a arătat. L-am privit cu înfrigurare Şi Lumina I-am aflat. Fiindcă zborul Lui fierbinte Mă încălzea...