luni, 4 iulie 2016

ai milă

uneori e prea târziu
să plângi e
chiar o umilință
nici
măcar nu îndrăznești
să îți deschei inima
la gură și
să o lași să îi vorbească
fiicei tale
despre ceva ce
nu mai poți nici tu pricepe

drumul e alunecos
vorbele bărbaților
te scufundă

în baia de sânge
simți cum ți se cutremură trupul

nu
nu acolo

auzi un pleoscăit
și simți cum
sufletul de pasăre
ți-a luat de pe umeri zborul
ai făcut o cruce
în inima nopții l-ai sfințit cu patima
zilelor negre
l-ai plâns
l-ai strigat
ai zgâriat cu ghearele

obrazul copiilor tăi
s-a transformat
în tăcere

asculți...asculți...

....acolo cred că e totul
CITITORULE
aș putea să îți scriu
un poem mult
mai profund cu venele mele despicate
stropite cu sânge

aș putea să fiu
o altă ana de ținut
între ziduri
apleacă-te vorbă
haide apleacă-te ca o cunună de spini
crescută între ramuri molatice
nu mă mai chinui
doamne
ai milă și
lasă-mi sufletul
să se trezească

Niciun comentariu:

murmurul viorii

mâinile mele au amorțit pe arcușul viorii las murmur de stol în drumul rătăcirii chiar glezna mi se frânge a strigăt înăbușit pe țăr...