sâmbătă, 16 iulie 2016

poem nou

statică


mușc umărul zilei
zorii se desprind alungând
cu un suflu argintiu stele
agățate ca niște lampadare
crescute din pulpa cerului

tu stai și mă aștepți
pe marginea tăcerii
hlamida roșie atârnă
de-a lungul trupului
trec săgeți

destrami liniștea între degetele
fuior scara inimii înalță
sunetul de orgă

(în dimineața asta bătrâne
cernite ca niște umbre decupate
din perdeaua dealului înalt
coboară agale printre morminte
ocrotind podul palmelor scorojite
și tot pășesc îngrijorate că ar putea strivi
piepturile osoase)

Niciun comentariu:

murmurul viorii

mâinile mele au amorțit pe arcușul viorii las murmur de stol în drumul rătăcirii chiar glezna mi se frânge a strigăt înăbușit pe țăr...