sâmbătă, 26 aprilie 2014

ce e poetul, mamă?



ce e poetul, mamă? întreb
spatele încercând să mi-l ridic
m-am încovoiat ca o secere
amară ca o iarbă sălbatică și aspră
am crescut scuturându-mă de umbre
zilele astea ție ți le-aș fi dăruit
prea m-am acoperit
cu o crustă solzoasă
mâinile mi le-am amorțit.

și totuși neauzitul neștiut neîntrebat
neînțelesul abur în vatră
ce e poetul, mamă?

această vietate ancestrală
care văpaia sufletul cu licori nepământene
și-a primenit.
la

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

amintiri

  Astăzi am o stare ciudată, de parcă mi s-a întors cineva uitat de demult într-o buclă de spațiu şi timp suspendat şi alergă prin mine, f...

  • sub doua semne
    uneori simt gustul apei de cristal ca pe o ploaie vaporoasă în care m-am amestecat până la cel din urmă verde confundându-...
  • Silozurile
    Drumul până la şcoală şi înapoi, era o adevărată corvoadă pentru mine şi fratele meu, Ionel. Totul devenea şi mai complicat, în special, în ...
  • Mobila
    Mobila Era o zi de vară toridă, dar nu semăna cu cele de astăzi, îmbâcsite de praf şi zăpuşeală. Până şi căldura acelor zile era mai uşor de...