Aici, Vocea Americii!

motto: ,,Fac parte din copilăria mea ca dintr-o țară.,,-Antoine de Saint-Exupery 

Timpul, titan cu aripi de granit, nu încetează să mă poarte prin locurile dragi ale copilăriei mele și o văd aievea pe mama, rămasă vădană de tânără, mereu revoltată împotriva autorităților, mereu nesupusă ,,regulilor regimului comunist,,.

De când a plecat tata spre cele veșnice, ea nu încetează să aștepte o ,,prefacere,,. poate o nouă viață în care copiii ei să nu se chinuie. o altă vreme în care să nu mai fie obligată să dea cota de lână sau să muncească două parcele. Muncă epuizantă, peste puterile unei femei singure. Dar ambiția de a face normă dublă la CAP ca să capete o brumă de pensie,  o ajută să uite că e singură. Scrâșnea din dinți și mergea mai departe.Chiar dacă oamenii din sat priveau cu batjocoră spre cizmele ei bărbătești de gumă, pline de noroi galben, pentru mine a fost un model de femeie prea încercată de soartă care și-a dus copiii atât de departe cât au reușit ei să meargă.

Mi-o amintesc revoltată mereu împotriva omului care colecta lâna. Pe vremea aceea în fiecare gospodărie se numărau oile și țăranului i se punea o cotă pe care trebuia să o dea obligatoriu la ,,stat,,. Mama ocolea mereu îndeplinirea acestei datorii și, ca un Moromete încăpățânat, mă trimitea pe mine la poartă să îl înfrunt pe Vatamanu,  un verișor de-al tatălui meu care striga destul de tare ca să audă și mama, pe care o și zărea cu ochii minții, ascunsă în dosul perdelelor:

-Nu-i acasă, țața Lența? Oare chiar nu-i acasă? Eeeii, lasă că o să vadă ea, țața Lența ce înseamnă să se pună cu mine, adică să se pună cu Statu. Să vedem ce-o să facă dacă o să o pun în discuția de Partid și o să dea dublu. Așa să știe, striga el cu ochii aprinși de nervi că a bătut drumul tocmai din Tătărășeni fără nici un rezultat. O să mă roage  să îi primesc și ei cota și atunci o să o trimit să o judece partidu`.Asta mama nu putea trece cu vederea și ieșea, cu mâinile în șolduri, pusă pe harță.

-Da de ce să mă dai pe mâna partidulu`, măi? Pe cine am omorât eu? Că atunci când trăia bădii-tu Nică te ducea unde vroiai și unde nu vroiai tu, cu căruța. Era mereu pe coclauri cu tini... Amu ți-o fi mai bine să cari lâna în spate? Nu ți-i rușine la obraz că am o casă de copchii de crescut. Cu ci sî îi învălesc, dacă nu am din ci faci un oghial?...cu ci sî îi îmbrac, dacă nu am din ci li faci o mănușă?...Câti oi ai pus la cotă?-Am pus 8, știu că mata ai vreo 20...-20? Da`dacă îs babe ca mine...Tu di ci să mi le pui la cotă? Mă vezi pre bogată?

-Țață Lență, toți oamenii spun că ai oile cele mai bune din sat. De ce îți bați mata joc de mine? De ce nu ești ca tătî lumea?Aici mama își pierdea cumpătul:-Ca tătî lumea, zâci? Da` oare, lumea-i ca mine? Lumea trăiește în câmpul aista, singură, cu patru copchii? Ia, vezî-ți di treabă și nu mai vini  pila casa me...

-Vin di nevoie, nu de plăcere. Ci mare plăcere aș ave sî mă cert cu mata, tătî zâua...

Și omul pleca amețit. Mintea mea de copil ținea cu mama și cu nevoile ei și nu îl prea îndrăgeam pe verișorul lui tata.

Când treceam pe la poarta lui, ziceam încet ,,bună ziua,, și priveam cu frica, să nu își amintească de cearta cu mama. El venea glonț spre poartă și ne întreba dacă nu suntem de la Neculcea și dacă nu cumva suntem de-ai lui țața Lența.  Dacă suntem ai ei să îi spunem să vină repede să aducă ea cota în spate dacă nu a vrut să o dea când a fost el.

Cred că a venit și așa-zisa revoluție dar mama tot a rămas datoare la Stat și nu și-a îndeplinit datoriile față de autoritățile acelor vremuri.

Dar acum mi-o amintesc, așa, ca pe o conspiratoare împotriva regimului comunist.După ce ascultam împreună cu vecinii emisiunea ,,preferata,, începea și binecunoscuta emisiune ,,Vocea Americii,, pe la miezul nopții, iar mama învârtea butonul radioului până prindea postul.NE INSTRUIA, pe noi, copiii, să nu spunem nimănui că ascultăm ,,Vocea Americii,, pentru că nu avem voie să ascultăm. Lucrurile nu merg prea bine și America o să ne ajute să facem o schimbare în România asta care a încăput pe mâna unor oameni asupritori. -Ardă-i-ar focu` să îi ardă, că ne-au luat tot. și caii și vaca și s-au războit cu moș Palade și l-au chinuit să semneze că dă tăt pământul. Nu a semnat săracul moșu`, da`pământul tot i l-au luat. Amu` mai vine și ăsta să îi dau cota. Nu-i dau nimica să mă taie. na! Dacă asta vrea să facă. Să îmi crească ei copchii, pi tățî patru. Și mama lacrima ștergându-și lacrimile cu colțul baticului rărit de vremuri. Tresăream cu toții când auzeam vocea aceea interzisă și ascultam ,,ecoul,, venit din eter ca o binecuvântare de la Dumnezeu. Ascultam tăcuți, cu capul plecat în pământ, cu o oarecare vină pornită din adânc:-Aici, Vocea Americii! Bună seara, români!!! Este ora 24:00, ora României. Ascultați ,,Vocea Americii,,.

Apoi, aceeași voce, ușor hârâită de emițătoarele de bruiaj ale securității, transmitea mesaje încurajatoare:

-Viața românilor s-a înrăutățit foarte mult. Intelectualii sunt arestați și nu au voie să își exprime public părerile despre regimul opresiv. Ceaușescu își înfometează propriul popor. Serviciile de securitate fac arestări la domiciliul oamenilor care nu vor să se supună regimului. Români, aveți nădejde și curaj! Nu sunteți singuri! Suntem alături de voi și vocea voastră se face din ce în ce mai mult auzită, aici, peste ocean.

Amețitoare erau aceste ,,vești,, care ne dădeau o fărâmă de speranță.

A doua zi mergeam la școală cu frica de a nu fi întrebată dacă ascult ,,Vocea Americii,,. -Lența-i nebună, zicea mătușa Butnărița, sora mamei...A sî vinî, fa ,,aceia cu șapcă, fa, nebuno și a să ti legi...a să îți ia copchii statu`.

Dar mamei nu i-a păsat de asemenea consecințe. Ea a ascultat mereu Vocea Americii și a sperat că măcar noi, copiii ei, vom scăpa din întinderea aceea gloduroasă de ape și mâl.

Trist e faptul că m-am întors după aproape 20 de ani prin locurile natale și satul încremenise în uitare și în timp.

M-am întrebat atunci dacă strădaniile ei au avut efectul așteptat de ea. Nimeni nu a ridicat un deget să pietruiască măcar drumul de 3-4 km care leagă micuțul cătun Neculcea de satul Tătărășeni. Nimeni nu a amplasat măcar o plăcuță prin care să anunțe trecătorul întâmplător cum se numește satul acela sălbăticit, poreclit în fel și chip: Neculce, Niculcea, Neculcea.

Peste perdeaua timpului s-a lăsat uitarea.

Însă de undeva, de dincolo de lume, un sat oropsit încă ascultă o,, voce,, care ar putea să îi aducă, de peste timp, liniște și binecuvântarea.

-Aici, Vocea Americii...Locul unde parcă  nu s-a întâmplat nimic...