aburii vremii

de fapt toate s-au întâmplat
ca să se mai întâmple
o dată ca nu cumva băieții
care păzeau intrarea în bloc
să crească atât de înalţi
precum a crescut și alice in wonderland
de a trebuit să verse o mare de lacrimi
pentru ca inocenţa să-i fie cât de cât înecată
de fapt eu chiar stau liniştită în cercul acesta
albastru şi aştept să se mai întâmple câte ceva
ba mai ştiam că nu fumasem niciodată
pentru că cineva mereu diferit din întuneric
 îmi tot amintea asta
şi totuşi ce-ar fi fost dacă...
ce ar fi fost dacă
m-aş fi oprit o clipă din
 aşteptarea asta apăsătoare şi
 aş fi aprins tacticos un capăt al timpului
aş fi traaas aşaaaa
 cu sete absorbindu-l
 în plămânii mei obosiţi
 ooo aburii vremii hmmm
 aburii vremii mi-aş fi zis
 privindu-vă cu nepăsare
sau cam aşa ceva...

dor de stele

dorule cu foi de soc,

`ncinge-mă cu busuioc

şi miros de rugăciune,

coase-mi fir de mărtăgune,

cheamă-ţi cele şapte iele

ochii negri să mi-i spele

şi de bune,şi de rele.

du-mă-n crânguri

la izvor, împleteşte

dor cu dor şi

prefă-mă în cunună

să-`ncunun soare cu lună.

sau prefă-mă iar în stea

să mă sting pe gura ta

să-mi dospesc al meu

cuvânt, legământ cu legământ,

şi să dor, durut veşmânt...

o ascult pe larra

simt o stare de linişte profundă ca
atunci când ai privit îndelung un film edulcorat
care ţi-a şters şi ultima picătură de îndoială
..viaţa e frumoasă,, rostesc
privind în jur să nu m-audă cineva
aş părea un rechin
atârnat în botul umed al unui câine vagabond
aş rupe cu strigătul meu principii şi legi
poate larra nu ar mai purta funda galbenă
papucii roz sau rochiţa de muselină
larra mi-ar băga degetele-n ochi
larra mi-ar înşuruba mâinile ei mici
în esofag forţându-mă să vărs
un ţipăt sau un răget de fiară înjunghiată
,,aşa simţi şi tu măcar ziua de vineri,
aşa o să poţi să cutreieri
străzile neumblate
în miez de noapte
fără de frică
liliecii gigantici
or să îţi omoare timpul pentru că timpul draga mea
îţi este cel mai înverşunat prieten,,
o ascult pe larra
întotdeauna îmi place să ascult pe cineva
nu contează pe cine
pe larra pe destiny pe Stanley
pot fi o fiinţă foarte educată
şi foarte ascultătoare
dacă îmi răsuceşti cheiţa
...din când în când...

despre emma

şi-a pus zvastica ziceau femeile de sticlă
pe buze şi-a creionat
sprâncenele-n albastru a
zâmbit zeflemitor stihiilor
prin geamul de la şase aşa
am cunoscut-o pe emma
fiica băcanului uscat
care striga scuipându-şi
bojogii pe uliţa evreiască:
,,avem bunătăţi avem bunătăţi,,
emma voia să pară emancipată
îşi tăia uneori în faţa oglinzii vieneze părul a la
marlene dietrich se uita mirată în vitrinele goale
umbra ei se ascundea în umbra umbrei altei
umbre se ascundea aşa

mereu mereu

nici nu mai respiram când auzeam
cuvântul interzis
sufletul meu se plia

peste sufletul emmei
soldaţii aruncau sălbatic
de la o vreme
în groapa

adâncă
fără de margini
flori flori neparfumate
flori de plastic greoaie

urâte şi contestate de stilişti
asurzitoare icnete
!!ce naiba

!!!nu mă credeţi era
în vreme de război
putină decenţă
doamnelor
domnilor
nu-mi cereţi
atât de mult

symphonia reÎntoarcerii

Symphonia reÎntoarcerii
(dedicată Violettei Petre, de ziua ei)

opreşte-te, străine,
în punctual cel final
şi joacă-ţi irealul
cel real,
la ultimul tău bal.

dar nu-ncerca să înţelegi şi
să dezlegi
ce au legat
cu sforile nebune
zecile de ,,piezi,,.

la ce folos să te
transformi
ş-acum
în pulbere,
în fum,
să cazi,
să arzi,
ş-apoi cenuşa adormită
să-ţi adun
din firele de cioburi
să te recompum..

ce vrei?
să laşi
grămezile de infinit,
să te îngroape în zenit?

opreşte-te!
!la naiba
auzi ceva?
te strigă-n toiul nopţii Cineva...
e doar oglinda vieţilor
din viaţa ta,
te cheamă să o legi
sau s-o dezlegi
ca pe o haină ruptă
de-mprumut,
o tăietură-n palmă
de durut...

(hypnoticule val,
ce mă afunzi,
şi în adâncuri albe
de nepătrunsuri
mă pătrunzi)...

netrecuţi vămile

înspre uitările cântate

cu mâini închegate

trăgeau perdeaua cerului peste

clădirile acoperite ale timpului

clocoteau tăceri în adâncuri

diavoli de mare gigantici cu

aripi mușcate târau păcatele lumii să le

scufunde în zborul peștilor-fluturi numele tău se

închidea în sticle eșuate

cine va mai căuta alinare

cine va mai arde untdelemnul

rătăcind a mirare înjunghiată zic şi brusc

numele tău reîntregea tăcerea

somnului de veacuri liturghie cu liturghie

se adunau pașii bătrânilor pentru încă o

noapte de sânzâiene toceau sărbătorile în

foșnet de umbre în ropot de copite în

bătăile toacei îşi adunau frunţile

împovărate de privegherea

clipelor de ieri

altarul vieţilor

mă şi visez uşă-imagine vie
sculptată de o mâna mult
preaMăiastră o uşă care se deschide
înspre raza plumburie iubesc marea
aerul răcoros al nopţilor de fier pentru că
numai noaptea am timp de suspine
dragul meu căutător de doruri
atunci am vremuri vii pogorâte
din vuiet de vise să
îţi alin genunchii zdrobiţi
mâinile arse care au purtat
cu cinste o sabie ruginită
ca pe o fiică a morţii
în luptă
mă şi visez
aşa
de parcă m-aş deschide
aceeaşi uşă -imagine pustie-
sculptată peste un
altar al vieţilor
de sub a ta cămaşă

***peregrini

ţine pumnii tăi
în umbra privirilor amare
i-am zis şi m-am făcut luntre şi
m-am prefăcut punte peste
un râu înflăcărat
paşii noştri au răsturnat pustiu
sămănând ploaia în icoana morţii
ochii pândalnici s-au crăpat
grămădindu-se la rădăcinile gropii
am poposit şi chiar am cântat
mandolinele au tresăltat suferinde
cântăreţii şchiopi şi ciungi şi orbi cu
degetele sfârtecate nu au mai cerut îngăduinţă
au încrustat primăveri în burta goală a iernilor
peste umerii noşti în aşteptare flori
dalbe din castanul vieţii au scuturat

ooo tu nimfă schiloadă cu
faţa rotundă tuşeşte
înspre apusuri trezeşte iar
cerbii şi roagă-i să freamăte
seva fierbinte din firul ierbii
uscat şi adă-ne veşti de dincolo de
vremuri de dinapoia altor veşnicii
să ne amestece
în plante de leac-surâs al
cîmpurilor înverzite la
margine de suflet

Alternosfera - Flori de mai [versuri]

O Antologie internationala in care mi/au aparut cateva poezii :)

http://www.facebook.com/l.php?u=http%3A%2F%2Fwww.blurb.com%2Fb%2F4372824-the-art-of-being-human-volume-3-an-anthology-of-in%3Fce%3Dblurb_ew%26utm_source%3Dwidget&h=aAQFfU4l2

The Art of Being Human Volume 3 An Anthology of International Poetry by Compiled and Edited by Daniela Voicu & Brian Wrixon | Make Your Own Book

" target="_blank">

The Art of Being Human Volume 3 An Anthology of International Poetry by Compiled and Edited by Daniela Voicu & Brian Wrixon | Make Your Own Book

o lume cu mâinile legate

ochiul meu se deschidea
în ochiul lumii
cu pistolul la tâmplă încercam
a visa centauri gorgone chronoşi fioroşi
strivindu-şi în
colţii de fildeş copiii
iazuri umflate cu burţile
pline de nuferi
o lume nebună
cu mâinile legate
cu pieptul ancorat şi el
mă întreba : poţi ghici
pentru cine bate pasul lumii
poţi pentru mine
a ghici în bobi
ca în dragostea mea?
...............................
cautarea nu are genunchi
căutarea e un om împăiat
în care au adormit
toate duhurile pădurii...

orasul meu

nu mai respiră
de când am plecat
e asemenea unul bărbat
mult prea străin
cu gâtul înfundat şi
eu curg de-a lungul
pereților umezi
ies prin bătăturile nopții
cu mâinile adânc împlântate
în măduva castanilor tineri
e semn că sunt încă aici
că ai putea fi tu veșnicia
spre care prea mult
m-am aplecat

+++bătrânul

parcă nu se mai simţea
singur
parcă dealul în care
îşi rezema bordeiul
îi întinsese
pe dedesubt o mână
acuprinzându-l
strângându-l uşor
... prieteneşte chiar
de sub pământ
îi închidea şi deschidea lumini
,,ce, doamne, o fi...cu mine de la
o vreme
altcineva
îmi încălzeşte
odaia dinspre soare şi
mormântul?,,
timpul lui se dilate
în miile de semen
plutea şi îşi rotea
degetele stafidite în jurul trupului
gândea
,,aşa se face timpul...
aşa...,,Vezi mai mult

dar stai

pe banca de ceară unde am stat
am ars în noi
lumânările îngălbenite
împrăștiam cu pumnii larg deschiși
hergheliile de fluturi
dar stai zâmbește prietene
am dus și pietrele la râu
să se adape cât or vrea
de azi port curcubeul
cu mine într-o carte
și capul șarpelui hipnotic
fixează cana aburindă
din care ies pași grăbiți
spre cimitire

nu rătăci privește
am cele nouă ceruri
în palme
și-n globul de cristal
acum chiar pregătesc ruinile
cetății

+domnu` liviu

aproape că nu îndrăznea
să ridice ochii să
o mai privească
pe dirigintă- 
ea plângea necontenit
răscolindu-şi lacrimi amare
în colţul ochilor
cu o batistă în forma de i
-ni-mă neagră decupată îşi astupa
durerea iar şi
iar l-au luat pe domnu` liviu
ne spuneam noi chicotind
bucuroşi că măcar
pentru o vreme
liniştea o să ne înţepe
în degetele necoapte domnu1 liviu
le striga băieţilor:
,,canalie, marş, în morţii mă-ti,,
apoi cădea făcea spume la gură
doamna emilia venea şi izbucnea:
..vaaai, puiul mamei, ce ai făcut?,,
diriginta plângea astupându-şi gura cu
aceeaşi batistă presărată cu inimioare
domnu` liviu dispărea pentru o
scurtă vreme de la şcoală
salvarea urla pe uliţa mare a satului
îşi ascuţea glasul strident
de parcă ne-ar fi acuzat de prea multă
tinereţe şi bunătatea noastră
avea mereu de suferit

ceva despre nicu

lumina se lasă zgomotos printre ferestre nicu
desenează inimi negre mâinile lui
tresaltă neascultătoate
între două braţe mute puternice nicu
trasează pe deasupra capetelor ceruri înfigând
cruci la fel de înalte şi întunecate ca inimile
plimbăreţe pe foaia imaculată
,,AMIN!,, scrie el încordat
cu fruntea uşor încreţită
şi...
,,facă-se voia,
doamne,
facă-se precum voia TA...,,
cercul i se închide
împrejurul gurii se strânge
.......................................mâinile copilului
se subţiau
se subţiau cioturi albastre învineţite
îi răsăreau de după umeri paşii
nu-l mai ascultau
e un fel de ...e un fel...şi
simte sângele cum îi trece
în sângele altcuiva şi
trupul Lui ia diferite forme
lumina
numai ea
divină şi necruţătoare
ca o iederă amară se căţăra
lăsând obrazul copilului
să plesnească sub pocnituri usturătoare

ceva despre iulia

iulia se trezea
în fiecare dimineaţă
cu faţa înspre fereastra
dinspre gard
întorcea pe dos mările
se apleca peste umbra soarelui
şi uneori uita pentru ce a trimis-o mama
la dugheana din colţ
aaaaa da se cumpără şi se
vând suflete stricate
mama le cumpăra adesea la preţ redus
le cârpea dinţii cu aţă roşie
sticloasă le aşeza la loc inimile crăpate
le punea capace peste umeri şi
o trimitea pe iulia
în fiecare dimineaţă
la colţ de stradă să le vândă
iulia era sătulă de atitea suflete
răscumpărate şi la o margine de zi
nu a mai ţinut cont de sfaturile mamei
şi-a cusut ochii cu aţă roşie sticloasă
şi-a aşezat bine inima la loc
şi-a pus capacul peste umeri
a tras repede plapuma peste faţa însângerată
şi-a ţinit o vreme respiraţia muţeşte şi
din clipa aceea nu s-a mai trezit
Ssssssssssst!!!
iulia doarme
nu e politicos
acela care se preface
şi nu o crede

când mama devenea femeie

în fiecare seară mama îşi frângea în trup toate pâinile
care i-ar mai fi rămas până la sfârșit
descoperea şi ea cărările întortocheate ale somnului
când era primăvară nu trebuia decât să lase fluturii vărgați
să o acopere şi de aceea îi tot ademenea cu picături de sânge
strecurate înadins printre ferestre
alteori se întrista și devenea dintr-o data femeie
îşi retrăia toată viaţă clădită
într-un mod spontan
într-o casă uitată
(fără de ferestre) cu perdele ciuruite forfotind
fluturii obosesc plutind haotic
pe deasupra ulicioarei nesfârșite
unde n-a mai călcat picior de om
din când în când mama se trezeşte
îmi adună hainele abandonate
şi râde aşa copilărește până 
se împuținează la trup și la suflet
apoi priveşte peste apa infinitului
departe/dincolo/în ţara umbrelor de ceară
a început din nou să plouă
cu fluturi vărgaţi 
reîntregind nisipul
peste unghiile mele nemăsurate
care începeau să frigă

aşa se umple golul

rămânea doar zâmbetul băiatului de plumb
ghetele murdare cu vârful despicat şi
o durere ascuţită în coaste
nu părea zi dar nici nu era
clipa marilor înfrângeri
cu mâinile adânc înfipte
în umărul dislocat
mângâierile păreau acum
tardive şi neadevărate
câţiva oameni se îngrămădeau
pe străzi cu sens unic
mâinile lor se înfundau
în buzunarele descusute
nici nu ai fi zis că acolo
departe de ochii vigilenţi ai
unui om cu patru labe 
se mai citeau câteva rânduri
în podurile suspendate

acompaniat de chiţcăitul strident
al şobolanilor flămânzi
poetul îşi îndeasă în zid
hârtiile îngălbenite
aşa se umple golul
gândea el
numai aşa
se poate umple...

dincolo de umbră

pe strada liliecilor numărul cinci
luminile se sting în oameni
spun asta asumându-mi criticile toate
desfac lanţul de după gâtul nopţii
şi mă aplec mult
asupra aceluiaşi ecran-gigant
mă iau de mână cu toate umbrele mele
dansăm dansăm pe cioburi vii de sticlă
apoi le alin cântându-le arpegii greierii mă-ngână
le povestesc despre bătrânul far
înfipt în trupul sfârtecat al mării
cum îşi înmuia mâinile în cerneală
acoperindu-mi cerul
despre bătrâna de la ultimul etaj
care sângera ascuţindu-se neîncetat
lăsa nişte semne ciudate
pe deasupra altor semne
un fel de cicatrici disgraţioase
ca nişte omizi brusc îngrăşate
peste un zid foarte înalt
,,să nu mă uite!,,
zicea ea
,,să nu mă uite!!!
ce poate fi mai trist
decât un om uitat
o-ntreagă viaţă
dincolo de umbra
răstignită pe un gard? ,,

simţământul persisă

de parcă aş avea nisipuri mişcătoareîn talpă
adăpătoare de fluturi
galbeni mi-s ochii
desparte-mă iarnă de vânturi
de ploi-usturătoare
sentimente amestecate
pe deasupra memoriei mele închircite
firul de plumb nu mai pătrunde.
sunt un amurg deşănţat?
sunt o tristeţe scursă pe un obraz de ceară?
sunt o firidă crescută în creştetul palmelor tale?
îngroşământ al nervurilor. zale frunzoase?
verde verde pal verde strident întunecat
uitată sunt în umărul pădurilor
îndoielnica mea cămaşă de zale
ţesută în norii de fum mă strânge
sugrumă
scârţâi şi scânteiez
a jale mă şi aprind
lumină în lumini

de la o vreme

am început să cochetez

cu moartea suntem ca două copile răzgâiate

care şi-au pierdut într-un tramvai aglomerat părinţii

ne-mpingem chicotim ne tragem de codiţe

ba uneori ne punem piedici.

dar într-o zi ea mi-a ascuns

toţi cunoscuţii

îi caut îi caut până mă cuprinde disperarea

se face noapte m-aşez cu fruntea în ţărână

caut cât mai aproape trupul meu

de trupul nopţii să-l lipesc

ascult ascult cum râgâie nisipul.

-hai moarte, să cădem la învoială!

mă dau bătută...doar spune-mi,

spune-mi!!!

unde i-ai ascuns?

să îi mai caut?

şi cât mi-ar trebui?

să urc sau să

cobor ?

am să mă sting

am să mă sting le-
am şi zis destrămându-mă
într-o dimineaţă
ca un lampadar
la marginea ceţei
am să uit
de iubire
de ură
de nevoi
... ,, timpul naşte iluzii, dragul meu,,
şi înapoia mea se spărgeau norii
sorbindu-mi zăbreaua
în larg
numai trenul morţii
o să îşi caute
pe sub valuri
o nouă umbra
un alt avanpost

Ana-fiica zorilor(din volumul,,Cu oamenii lui Dumnezeu,,)

Ana-Fiica Zorilor

Fata se stingea uitată, abandonată definitiv la marginea unui morman de cenușă care fusese cândva trupul ei...
.......................................................................................................................................................
-Ana, te rog să mă ajuţi şi pe mine să scutur covorul!
-Ana, hai cu mine în oraş să îmi cumpăr o bluză!
-Ana, aş vrea să merg la film şi nu îmi place să merg singură...
-Ana, te rugăăăm să ne cumperi şi nouă bilete la spectacol?
Niciodată nu zicea ,,Nu!,,.
Aşa era Ana, ca o soră mai mare a tuturor.
Mi-o amintesc din ziua în care a intrat cu administratora căminului de fete în care locuiam, în camera noastră. Ea ne-a privit scurt, tăios, supărată, pe fiecare în parte, cu o oarecare severitate materna şi, repede, s-a apucat de curățenie.
Recunosc. Odaia noastră nu prea arăta a cameră de domnișoare, dar s-a acomodat repede cu situația și ne certa cuminte, părintește, învățându-ne pe fiecare cum să păstrăm lucrurile în ordine.
Era cu câțiva ani mai mare decât noi dar se purta ca o domnișoară în puterea cuvântului care știe cum se ,,fac,, lucrurile prin gospodărie.
Ana era grăsuță, bine îngrijită și toată purtarea ei emana pace și bun simț.
Joia mergea la horă. Un băiat o curta. Ne bucuram pentru Ana, doar că băiatul, ca toți băieții de vârsta lui, nu era unul dintre cei mai sinceri. Avea deja o prietenă mult cunoscută în cartier, şi noi o anunțam repede pe Ana, explicându-i cu sufletul la gură cum respectivul o ducea într-o seară, de după umeri, pe cealaltă, strângând-o curtenitor.
Ana devenea pământie. Nu vorbea cu noi două-trei zile, dar o termina pentru totdeauna cu infidelul pretendent la inima ei.
Îmi plăcea fata asta voinică, harnică și care părea că știe foarte bine ce voia de la viață. Cred că toate ne doream să fim ca ea.
Admiram tăria ei de caracter, simplitatea, severitatea, curățenia sufletească şi chiar masivitatea aceea a trupului care nu era nici pe departe dizgrațios, ci aducea mai mult a chip de persoană de mare încredere care vrea să ajute pe ceilalți, ca o mână puternică, mereu întinsă, în caz de nevoie.
Pe vremea aceea, să fi avut vreo 16 ani, eram prin clasa a X-a de liceu şi mă interesau persoanele ca ea.
Voiam să văd cu ochii mei unde va ajunge Ana peste ani şi ani.
Oare va găsi ea persoana care să-i merite sinceritatea şi încrederea?
Aveam investigații de făcut şi misiunea clară de a o observa îndeaproape pe Ana.
,,Ce era în sufletul fetei masive cu privire tristă şi zâmbetul înghețat?,,
Nu prea știam pentru că era foarte secretoasă și încerca să se ascundă bine în carapacea ei de gheață.
După o vreme, am terminat liceul şi am plecat departe de ele, colegele mele de cămin nefamilist.
Acum eram învățătoare într-un sat îndepărtat dar le vizitam cu regularitate.
Cu ochii o căutam tot pe fata aceea care ne învățase să fim cumpătate și să ne respectăm valoarea umană.
Uneori nu o găseam și mă întorceam în satul unde predam cu un fel de bănuială că ceva rău are să i se întâmple Anei.
Dar toate au trecut așa de lin ca o batere de pleoape și eu aveam acum o viaţă nouă, ba mai mult, trebuia să mă gândesc și la mica mea  ,,carieră,,. Nu mai aveam vreme să mă gândesc la ceea ce am lăsat în urmă.
Era destul de trist fără atmosfera de cămin, fără micile şicane făcute celorlalte fete, fără neînsemnatele bârfe care se iveau în spațiul acela limitat.
Am regăsit-o pe Ana, într-o zi, cu privirile pierdute, răvășite. Nu mai recunoșteam nimic persoana de demult, sigură pe sine.
Ana părea, acum, un munte ce s-a aplecat prea mult, zdrobindu-se sub propria greutate.
Odaia ei aducea mai mult a camera de spital. Flacoanele de medicamente zăceau desfăcute pe o măsuță murdară. Şi ea nu mai mirosea frumos, a floare sălbatică. Mirosea mai degrabă a om care a murit demult şi numai umbra i se mai mișca haotic pe acele lungi şi străine culoare.
-Nu cred că e bine să dormi la ea, îmi ziceau unele fete.
Ana era acum părăsită de toţi şi de toate. Şi totuşi mi-am făcut curaj.
Iată că Ana era acum normală, ca înainte. Oare ce tot vorbesc fetele astea atâtea lucruri dubioase despre ea? Îşi recăpătase chiar şi privirile înviorate, dar nu pentru mult timp. Brusc ochii i s-au tulburat şi dintr-o data nu a mai scos nici un cuvânt de parcă cineva nevăzut trăsese peste ochii ei o perdea întunecată ce o despărțea de astă lume.
-A înnebunit, Ana! Au dus-o de multe ori la ,,Balamuc,,!
-Face urât! Strigă şi se urcă pe pereţi!...
-Dar de ce? Ce i s-a întâmplat?
-Ştii că ne vorbea de unul, Ionică. Lucra cu el. Credea că o ia de nevastă. Dar ăsta i-a râs în nas şi s-a însurat cu alta de la el din sat. Atunci şi-a pierdut minţile.  Ana a mers la el, în Cătămărăşti, a strigat la poartă că e nevasta lui. A smuls bucăţi din gard.
Acela avea nunta peste câteva zile. Familia proaspătului mire a fugărit-o cu parul.
Atunci a luat-o salvarea de la poarta lor şi au ţinut-o o vreme la nebuni.
După un timp, Ana a revenit la căminul de nefamiliști cu privirile mai tulburi, mirosind ciudat, a nebunie şi medicamente.
Lumea vorbeşte că de la o vreme trăieşte cu portarul căminului. Un individ ciudat, puțin senil, care ,,păzește,, clădirea pe timp de noapte şi după își face poftele, o duce şi pe la miliţienii din cartier ,,ca să se pună bine,, cu ,,legea,,.
-E adevărat!!! spun fetele. În fiecare noapte din camera ei se aud gemete înfundate. 
Apoi Ion, nebunul, iese închizându-și, tremurând, prohabul pantalonilor slinoși, gâfâind, tip-til să nu îl reclamăm pe la administratoră,
Nu îi spune nimeni, că dacă ar afla asta, sigur l-ar da  afară dar ar da-o și pe Ana și nu are unde să se mai ducă. Familia ei nu se mai răspunde, să nu se facă de râs. Și Ion ăsta nu o mai lasă în pace o cheamă şi-n ghereta lui de jos, de la parter. Ea nu zice niciodată nimic şi îl urmează de parcă ar fi drogată. Poate chiar este, pentru că ia mereu sedativele acelea mirosind a iod și a acru.
Ion, portarul era şi el puţin cu duhul, iar în ghereta lui o așteptau miliţienii. cartierului ca nişte hiene flămânde cu prohabul pantalonilor desfăcut . Dar cine să le zică ceva. Doar ei făceau pe atunci legea pe pământ. 
Uneori , Ana plângea, suspinând ca un copil. Poate îşi mai revenea câteodată din ghearele nebuniei. Privea cu neputință în gol şi îşi înfigea unghiile adânc în carne să-și poată simți durerea.
Oare îşi mai şi amintește ea în clipele de luciditate şi de acela care i-a scuipat în suflet?
Și o revăd cu ochii minții pe fata veselă, plină de viață care mergea singură la horă doar pentru că îi plăcea să danseze. Acea fata frumoasă și curată la trup și la suflet îmi face semn cu mâna de dincolo de Timp.
-E Ana, îmi zic, cea de altădată, parcă propusă de un ipotetic Manole spre a fi zidită în trupul ignoranței, al aroganței și poftelor unor indivizi grotești, desprinși parcă din tabloul întunecat al minților bolnave.
Dar Ana e aici, cu boala ei, cu trupul ei masiv, împietrită, incapabilă să se mai revolte.
De la o vreme, vizitând mai rar căminul, am observat sub scară un pat fără de lenjerie, cu o saltea mototolită şi murdară. ,,Ce Dumnezeu o fi ? m-am întrebat nedumerită?  Cum de a apărut patul acesta soios, camuflat în semiîntunericul de sub scară şi de ce??,,.
Am coșmaruri adeseori. Mă visez că vreau să o vizitez pe Ana . Dar văd  și patul acela păcătos. Aud vocile fetelor din cămin. Aud strigătul de ajutor al Anei. Mă grăbesc să urc și observ că au dispărut scările Apoi încerc să mă cațăr pe bara metalică, însă alunec, alunec, alunec...
Alteori mă visez sus, la ultimul etaj și aud strigăte de jos, din ghereta claustrofobă a portarului nebun. ,,E Ana,, îmi șoptesc în vis. 
Vreau să cobor dar jos un hău imens cască înspre mine o gură abisală.
Mă trezesc buimăcită, cu inima plesnind . Sunt tot în satul de la capătul lumii în care predau de ceva vreme Aici e liniște și pace.
Oamenii îmi apar așa de sinceri și curați cum numai ne civilizația îi poate zămisli.
Astăzi o să merg în Botoșani. Am un curs de formare la Inspectoratul școlar. O să vizitez căminul. 
Pășesc trist.  Nostalgia mă cuprinde ușurel de mână.  
Îmi amintesc de primele zile când m-am cazat în cămin. Eram singura locatară de pe acel etaj. Eram elevă în clasa a XI-a și economiseam bursa pe care o primeam de la liceu. Căminul era de trei ori mai ieftin. Revăd cu ochii minții toate prieteniile și certurile pe care le-am trăit aici. Admirația copiilor din cartier pentru mine era uriașă. Toți știau că în curând voi pleca să predau undeva, într-un sat. 
În cămin sunt mereu așteptată cu interes. Trebuie să îmi povestesc viața de la capătul lumii. ,,Cum sunt oamenii?,,  ,,Te iubesc elevii?,, Dar colegii, cum se poartă cu tine?,, Adevărul este că viața de cadru didactic, la început m-a dezamăgit total. Nu am găsit ceea ce îmi imaginam. Ba am găsit ipocrizie, lipsă de profesionalism și aroganță prostească, după ușa cancelariei.
Fetele din cămin şoşotesc de fiecare dată lucruri neplăcute despre Ana, dar nimeni nu are curajul să rostească adevărul cu voce tare: ,,Aici o aduc, noaptea, pe Ana, miliţienii,,...
Şi liniştea se lasă apăsătoare ca o gură uriaşă de peşte care închide în burta lui întunecată lucruri dureroase şi murdare. Era adevărat. Îl ameninţau pe portar, care venea uneori băut în post, că dacă nu o aduce sub scară pe Ana o să fie vai şi amar de capul lui. Şi totul se petrecea conform ,,înțelegerii satanice,,.
Se pare că şi-au făcut ,,numărul,, şi de astă-dată cu toții pentru că îşi i-au caschetele lăsate pe un colț de masă în gheretă. Îşi aranjează pantalonii şifonaţi şi îl întreabă pe nemernicul portar, privind preocupați într-un registrul cu procesele verbale:
-Ai ceva de raportat? S-a mai întâmplat ceva neobișnuit în ultimele 24 de ore, pe aici??
Omul, năuc priveşte trupul mototolit al bolnavei de sub scară şi raportează prostește ca un robot ruginit, nefuncţional:
-Trăiţi, dom` plutonier-major!! În timpul serviciului meu, din ultimele 24 de ore, nu s-a-ntâmplat nimic...nnnnnuuu aaamm niii-miiic de ra-por- tat!!! şi salută strâmb precum îi era şi mintea.
-Aşa, mama ta de pârlit, nu s-a întâmplat nimic...n-ai nimic de raportat,...şi râd cu toţii golăneşte speriindu-l şi mai tare pe șobolanul vârât în trup nevolnic de om ce părea aproape normal.
Patrula de noapte pleacă izbind puternic uşa de metal, priveşte în scârbă trupul închircit şi o porneşte prin cartier pentru a veghea profesionist la ,,liniștea și ordinea orașului adormit,,.
Spre dimineaţă, Ion impinge puternic trupul abandonat de sub scară:
-Hai, Dumnezăii mă-ti, mars în cameră că încep să coboare fetile şi te-or mai videa pi-aicia şî-mi pierd şî serviciul din cauza ta. Am casă, am nevastă, o să mai am amuş şî un copchil...Ţîe ci-ţi pasî? Ti călăreşti cu miliţienii...
Fata pare năucită, îşi pipăie îndelung trupul. Are lovituri peste tot, dar nu le simte...
,,-Sunt o cârpă, îşi zice ea, am devenit o cârpă vie,, .
Şi simte trupul cum I se desprinde, cum plutește...regăsindu-și liniștea.
De mult nu îi mai pasă de nimeni  și nimic...
,,-Sau poate am murit, sau poate am murit, se încurajează ea,, şi hohotind nebun, porneşte cu paşi târşiţi înspre camera-i ,,prizonieră,,,
,,Asta e Ana? mă întreb.,, 
Nu găsesc la îndemână un răspuns, dar nici o scuză plauzibilă.
.....................................................................................................................................................
Într-o seară de iarnă, eram în vizită în același cămin de fete şi deodată mai multi băieți au intrat în cameră. Mi se părea incredibil. Dar era după revoluție și lucrurile se schimbaseră între timp. Acum puteau intra și băieții în camerele fetelor. Ceea ce fusese un fapt condamnabil, cu ceva timp înainte, acum, era un fapt firesc. Nu îmi venea să cred că astea se întâmplă.
Unul dintre ei era foarte arogant și vorbea cu siguranța omului conștient de frumusețea lui.
O fată îndrăznește să îl întrebe:
-Tu nu ai fost prieten cu o fată de aici, din cămin?
-Am fost cu mai multe, zâmbește el cu subînțeles.
Dar fata insistă:
-O chema Ana...
Fața individului se întunecă brusc...Nori negri par să se așeze peste fața lui și nu mai scoate un cuvânt.  Brusc, se lasă o tăcere supărătoare și indivizii pleacă, de parcă amintirea Anei i-ar fi gonit cu acel strigăt de la poartă.
-Știi cine era? mă întreabă fata la care ajunsesem în acea seară. Era acela pentru care a înnebunit Ana. E însurat, are şi un copil, dar tot mai vine pe ,,la fete,, prin cămin.
-Să fie sănătos, să fie sănătos, să fie sănătos, repet ca un robot, automat... dar simt o revoltă interioară şi clocotesc.
Ana e veselă, într-o altă dimensiune a Timpului.
Ana îmi povestește despre un băiat cu bun simț, unul Ionică. E colegul ei de la Fabrica de lapte. E așa de bun, zice Ana.
Ana are o întâlnire nemaipomenită.
Oare să se ducă? Ea e ca o soră mare și bună pentru noi:
-,,Du-te, Ana!,, ,,Haaaiii!!!,, Du-te!!,, o îndemnăm în cor, ne bănuind că de fapt o ,,condamnăm,, la moarte.
O moarte a minții și a sentimentelor.
Oare câte ,,Ane,, vor mai fi trimise la întâlnire,, trebuind să înnebunească până o să ne dăm seama că suntem ,,oameni,, şi că nu avem vreascuri în loc de inimi?
......................................................................................................................................................
De undeva, de la altă margine de timp, Ana îmi zâmbește,
Povestea ei o să trăiască. O să trăiască...
Ana nu mai are cum să moară...Şi asta numai pentru că, în miez de noapte, eu am numit-o-,,Fiica Zorilor,,...stropind-i chipul hâtru, abuzat și abrutizat cu apă vie culeasă de pe un obraz de Lună.

de)Dublare

doar privirile mă mai despărţeau de Ea
aş fi putut să o strig dacă nu aş fi fost prea egoistă
aş fi reuşit chiar să o scot la mal plină
de mâl şi nuferi fantomatici
poate mi-ar fi fost greu dar
i-aş fi putut spune stai lângă mine stai
pe aici pe undeva o să îţi aduc
bucăţi aspre din cer dar vino
vino mai aproape până atunci
te las
să te hrăneşti deşi uneori
îmi dau seama că am gust
prea greu de ape şi
chiar dacă mă ascufund
nu am nevoi  niciodată
niciodată nu am nevoie de aer
îl păstrez ca pe un moft
în buzunar ca pe o inimă
din fier ce mi se zbate

nu pot să le explic acum
deşi ei mă privesc de după gard
nu pot să mai astup azi golul
din care nasc izvoare
cu gurile crapate
ca nişte copii scheletici ai foametei

şi ea stătea lipită de spinarea mea
cu gleznele zvâcninde
gata-gata de fugă cu pletele ei întunecate
de noapte abrutizată
cu ochi lucitori de sticlete
îşi ţinea respiraţia cu
degetele încleştate
ca eu să nu o simt
dar o simţea firidă
o simţeam ca pe un pumnal
adânc înfipt în coaste
ca pe un şarpe încolăcit
care mi se adăpa cu nesaţ
din braţele-mi sfârtecate

...în dramă-ca atare

şi cerul nu înceta să îmi cresteze

Timpul părea că nu se mai sfârșește

îmi intrau iluziile-n carne peste

numele lui se lăsa ca o perdea

alunecoasă lin Tăcerea

o tăcere neîmblânzită

crescută-n chipuri de granit

oricât aş săpa...

... tot nu aş reuşi să-i umplu groapa

în care au început să crească ochi

goi ca ai statuilor aztece

îmi zic şi scot printr-un perete translucid

o mână ca o arcada foarte înaltă

las brațul să slobozească sângele albastru...

Dar până când? Să caut?

şi caut febril cu mâinile înghețate

surâsul meu cu prea multă grijă agățat

la cumpăna dintre ani

Răscolind ceva ce ei numeau: Apusul.

-Să nu mă uiţi!!! Auzi? vorbeam haotic

unui partener necunoscut,

Şi tu (în nopţile când auzeam

doar urletul de lup) neîntrebat

te încurcai în gesturi albe nepermise

mă aruncai cascadă peste maluri

dezgolindu-mi bucățile de suflet

înveliș captiv-neprimenit-înlănţuit

şi neînduplecat-o umbră adormită

în pâsla căutărilor de lespezi--

mă rupi şi mă zdrobești

precum îţi e şi voia

şi-am să stârnesc de acum multe

confuzii: Purtându-mă în dramă

- ca atare...

epitaf poemului albastru

parcă cineva îmi strânge mâinile la spate și
îmi execută toate cuvintele pe rând
fug îngrozite prin noapte
cerbii îmi târâie umbra
spre râu cu mugete prelungi
cheamă iubirile pierdute
în pâcla înstelată
las toate trupurile scufundate
în toate durerile lumii
ca să însăileze cerul
peste urma mea fugară
nepătrunsă de mormânt.

atingeri de lumină

sunt reduceri azi la second hand ochi
buze prieteni sentimente expirate
trupuri năduşite nimeni nu are voie
să atingă femeia singură în
nopţile ei aspre în
plânsetul ei fraged
nimeni nu ar trebui să-şi facă
un culcuş din regrete sau milă
din legănări de timp nimic
nu se mai poate naşte
gândesc
e spre binele multora
să cresc în palmele-mi calde
un liliac albastru cu dinţii de foc
e spre binele
şi mă contopesc iară cu timpurile mele
-mantii stelare însângerate-
într-o incredibilă grămadă de trupuri
veţi îmbrăca hainele cele mai albe
şi o să vă înclinaţi aşa uşor
spunându-mi zâmbind: condoleanţe!
dar eu n-am să mor-pod înfrigurat peste un pustiu de ape-
şi n-am să mai plec precum vă este voia ci am să rămân aici
înfiptă în (răs)cruci numărându-mi dimineţile cenuşii
şi tăcerile albe pe care mi le taie vântul
sărutându-mi glezna
ai să te răsuceşti
ai să te răsuceşti prin toţi porii
ca eu să pot cândva să mi te fac umbră
şi în locul dintre inimi să te ating

... e timpul

doi câte doi
astfel prin pustiu
târâm crăpăturile tălpilor noastre
suntem mai liberi
suntem mai singuri
suntem mai goi
pe dinăuntru
speranţe sparte
în colţi de timp
hai repede
e timpul îmi zici e
timpul cămăşilor înflorate
cântec de leagăn numai
de tine ştiut într-o îndelungă
şi nemeritată aşteptare
ah aşteptare hai repede
repede te-ndeasă chiar timpul
pânze de păianjen coborând

dar tu desenezi liniştit
aceiaşi balauri din copilărie
cu degetele rătăcite
 în altă ţărână
doi câte doi
agăţăm peste ramuri pustiul
tărâm al tălpilor  suferinde
pe când ne înghite în răstimpuri câte
un future-faur cu ochi de maghiran
cu gheare cusute înadins pregătite
să taie feliile de soare pe
sub pământ

între două lumi

pe obraz mi s-a lipit o pasăre amară
şi o privesc aşezâdu-mi cât
mai aproape coada ochiului...
ca un condamnat la moarte care ar
cere dreptul la o ultimă dorinţă necugetată
(.............................................................)
la capătul strident al durerii
moare întotdeauna cineva şi
cineva foarte murdar
mă strigă adresându-mi o
nejustificată întrebare
în momentul Acela
mă trezesc doar cât
să iau seamă că am răsărit
dintr-o rază adâncă explodând fantasmagoric
printre ierburile ţesute mă traversează păsări
părtunzându-mi venele caută un loc odihnindu-şi aripile
când pe un umăr când pe celălalt
mă balansează între cele două lumi
-cheamăt transfigurat- al unui cerber constelar
urletul triplu cutremură trupul de humă al femeii
recompunând-o din silabe şi eu nu încetez
să mă minunez şi să mă mişc
haotic de pe un mal pe celălalt
de pe o punte pe ...cealaltă
http://youtu.be/27Bh1D18lto

şi mâinile Lui

 îmi trag fericirea
peste vălul albit
forfota lumii se înaspreşte
nesomnul îmi aşază dinţii în rafturi
ascuţindu-mă strâng în pumni sângele de plumb
şi îţi scriu cu nepăsare iubite mâinile tale necuminţi
îmi aduc fărâme de soare buzele tale de argint
îmi aşteaptă bătăile de aripi
asfinţitul mă cheamă
în cămările tale adânci
ne sunt căutările
legănate de păpuşi cu
ochii împletiţi din ierburi amare
cu pieptul de scânduri te-am aşteptat
pe o cărare de luceferi ascunşi
dar tu nu ai venit şi îţi urmezi nestinşii paşi
peste umerii mei înconjori lumile de hărtie
nouri şi munţi în burţile multor fecioare
ai sângerat iubite al meu
cu nimb de foc
te-am aşteptat şi
tâmplele noastre nu s-au atins
mâinile noastre nu s-au închinat
privirile noastre nu au scuturat cerul
trupurile noastre iedera încă nu ni le-a înveşmântat
voi veni mi-ai zis demult vorbele tale inundate
într-o lumină diafană au murit
voi veeeniii ai tot strigat şi
munţii capetele şi-au aplecat
mâinile mele au tresărit
cununa de cristal pe creştetul meu
s-a dezrădăcinat tăcute zâmbete
pe obraz mi-au înflorit şi tu iar m-ai
strigat rătăcitor printre crengile nopţii
rupeai târziul trupul acoperindu-mi-l cu uitare
scufundându-mă fără milă în râuri de sânge
în râuri de foc în râuri ascunse de nepăsare
mă poţi în luminile amurgului privi căci
îţi voi aduce daruri descusute din talie
îţi voi legăna copi cu tăplile de humă
o să mă înalţ plutind între noapte şi zi
ntre nouri şi ceaţă între hotare
de anotimpuri pentru tine
Acolo voi fi fărâmă de viaţă
înaintea ochilor tăi galbeni
nu voi muri ci voi clinti umărul cerului
te voi căuta printre mulţimile nebune
poate într-o cumplită noapte pe
când nisipul va plânge
şi îngerii mă vor striga
dar  te voi găsi
înfipt adânc în ale mele
coaste

omul cu mâinile de fier

şi el era mereu acolo
omul cu mâinile de fier
apărea de unde nici nu gândeai
cu gesturi calculate milimetric
despica apa îngheţată a nourilor
lăsându-şi mănuşile din dantelă neagră
la vedere
omul fără de carne
cu ochiul de viezure
ne spunea fără să îl întrebăm
pe cine a mai iubit în ultimul timp ce a mai mâncat
înainte de prânz pentru cine s-a mai dezbrăcat
lăsând să îi atârne umbra întunecată
agonizând sub un castan
îmi şi închipuiam
între sprâncenele lui arcuite
o poveste dintre acelea cu gust sărat
uitată în copilărie -o ţesătură îngreunată
despre o floare foarte foarte albă sau
despre cum ne intrau în carne
corzile de la o  chitară
foarte foarte veche
slobozind peste noi
partea mult luminată
a cerului ticsit de aripe
desprinse din umerii statuilor de sare