+ed fizica ora

dantelării încimentate

nici nu a observat când i-a căzut umbra
nici nu a ştiut când noaptea i s-a cusut printre gene
cu firele albastre de plumb şi-a legat de umeri cerul
şi a mers aşa o vreme fără să se odihnească
fără să gâfâie
ar fi fost lângă ea
acea linişte de mormânt şi
s-a uitat în urmă
a încercat să se întoarcă dar
încălţările-i intrau în carne
atunci le-a zis că va veni
numai când limbile şarpelui se vor despleti
numai când i se va îngădui un ultim răcnet
prin burta întunericului o să le aşeze mesenilor
făpturi de fum la rădăcini scuturându-şi
încălţările înmiresmate o să
topească păsări oarbe în flăcări preaînalte
vâlvătaie amară ascunsă în tropot de copite asmuţite
de liniştea chemată din margine de şoapte
...................................................................................
şi voi veni la tine cu lumini
să îţi stropesc frânturile de trupuri-dantelării încimentate-
întoarse-n matcă îţi voi tăia cu gheara de argint o
cale în adânc spre pacea mea uitată

omul meu DEScântec...

omul meu DEScântec
reîntors în pântec
omul meu din soare
risipit în zare
omule din nea
primăvara mea
vino la izvor
prefă-te în dor
şarpe sub mormânt
licăr de cuvânt
toarnă ceru`-nalt
peste-al meu cobalt
fă-mă iar din piatră
trece-mă prin vatră
arde-mă cu stele
să adorm în ele
împrumută-mi zborul
umple-mi iar urciorul
cu vise mărunte
te coboară-n frunte
fii iar viaţa mea
dă-mi doar mâna ta...
să îţi fiu o salbă
sau...un fir de nalbă

suntem ,,liberi,, ca păsările cerului

de la o vreme nu mai avem stăpâni
suntem ,,liberi,, ca păsările cerului
inflexibili şi imaleabili suntem prea greu
de mutat din loc pentru noi
nu mai există vecernii
doar câteva capete deşurubate
ne arată cu privirile ruginite
mormântul dincolo de ruine
nu mai există sprijin
nu mai răsună cântările angeline
doar sunete oarbe de săbii lucioase
încrucişează marginile gropii
nici măcar ei
morţii de mâine
care ne beau
astăzi din urme
veninul
nu mai au
de la o vreme
suficiente locuri
de secătuit oase

rachetele

de la un an la celălalt, noi, copiii satului, strângeam cârpe. multe, multe cârpe şi ne tot  întrebam mamele dacă rochița din barchet trebuie să o mai păstrăm sau pantalonașii de finet albastru care şi aşa s-au rărit de te vezi prin ei ca prin sită.
-luaţi ce vreţi, ziceau mamele...la iarnă o să le căutați prin saci.
şi sacii se umpleau doldora. cum pentru ce? nu venea Paştele? nu trebuia să facem noi cele mai grozave rachete.
an de an, aceea frică şi aceleiași emoții...
ieșeam la marginea satului, pe movila lui moş Palade, şi priveam focurile, fascinați de măreția lor.
-uite-i pe cei din Galbeni...dar şi pe cei din Balinţi...ei. lasă...anul ăsta focul nostru o să fie cel mai înalt, strigau băieții şi alergau pe holm ca să înalţe focul şi să le răspundă celor din satele vecine cu aruncări de rachete.
rachetele erau confecționate cu mare grijă din cărpe, strânse ghem ca nişte mingi  înmuiate în petrol şi legate cu o sârmă pentru suport şi lansator ca atunci când erau învârtite împrejurul corpului şi aruncate spre cer să se înalţe cât mai sus.
când le dădeau foc şi le învârteau de sârmă, păreau nişte cercuri înflăcărate, gata-gata să îşi ia zborul.
era felul nostru de a ne bucura de Învierea lui Iisus.
biserica era prea departe şi mergeam rar, dar seară de Înviere o petreceam privind cu frică, din vale, vălvătăile care se auzeau ca nişte urlătoare tocmite cu noaptea.
ne temeam mai ales când se stârnea vântul, pentru că au izbucnit multe incendii prin zonă de-a lungul vremii, dar tradiția era tradiție şi trebuia respectată
a doua zi ciocneam cu toţii ouă pe marginea şanţului şi povesteam întâmplări hazlii despre unul şi despre altul şi ce grozăvii s-au mai petrecut când au lansat rachetele pe holm.
nu uitam să lăudăm focurile şi rachetele băieţilor ca să lanseze şi la anu rachete şi să înalţe focuri întru slava Învierii lui Hristos.
de la o vreme ochii mei nu mai văd acele măreţe focuri şi auzul meu nu mai distinge glasurile îndepărtate, tot mai îndepărtate ale copiilor, cu toate că an de an, clipă de clipă, Iisus nu conteneşte să se jertfească pentru păcatele noastre.
timpul pare că a încremenit şi orice aş face nu-l mai pot urni din loc.
 sau copiii satului au dispărut definitiv și totul nu a fost decât o simplă iluzie deşartă...

Dura

Dura

Femeia încă mai purta pe chip trăsăturile angeline ale fetei de altădată fără să-și poată recunoaște imaginea alunecată în oglindă. Pentru ea oglinda nu mai exista. Lumea aceea răsturnată nu-și mai reflecta apele în lăuntrul sufletului ei. Sufletul îi era gol și pustiit ca un talcioc încărcat de lucruri mult prea vechi.

Avea părul răvășit, ieșit de sub basmaua decolorată de vânt și ploi. Prea multe ploi pentru un suflet descălțat de vise. Hainele îi atârnau în dezordine pe trupul împuținat de zbucium, iar picioarele îi erau crăpate până la sânge, pentru că o vedeam mereu desculță.

Tablou sumbru al copilăriei mele, Dura.

Devenise ostatică în nebunia ei și în una din zile am aflat de la mama acea poveste tristă ca o lacrimă pierdută.

Se spunea că a fost cândva cea mai frumoasă fată din sat și s-a căsătorit cu un om tare învățat. Activist de partid, venit de nicăieri, omul avea o figură sinistră.

Șters, rotofei, cu chelie și mereu la patru ace, colinda satul cu fel de fel de motive fără de motiv...

Tulburase liniștea părinților pentru că umbla vorba că ar intra prin casele oamenilor, pe când aceștia erau la muncile câmpului și călca în picioare suflete unor biete copile.

Părinții ne dădeau de grijă și ne îndemnau să stăm cât mai mulți copii, împreună.

I se spunea domnu` Bobu și avea susținere undeva, foarte sus, de aceea nu se temea de nimeni și de nimic. Numele lui ne trecea un fior rece pe șira spinării.

Când am început școala, am cunoscut unele dintre victimele lui.Copile cu chip de înger, captive într-o lume a umbrelor și a neputinței.

Unii copii le înghionteau, adresându-le cuvinte grele, auzite prin familie.

Domnul cu pricina nu se sfia de faptele lui. Doar niște amenințări adresate părinților și câțiva bani aruncați cât să-și țină gura. Apoi, trăgea linie şi o lua de la capăt.

Femeia cu chip de lunatecă îi fusese soție, însă nu a rezistat prea mult alături de el. Domnul Bobu a părăsit-o într-o iarnă geroasă pe când trebuia să nască un copil.

Atunci, Dura și-a pierdut mințile, a născut singură și nu a lăsat pe nimeni să se apropie de casa ei. Copilul a murit la piept de frig și foame. Câțiva oameni din sat au imobilizat-o să-i poată smulge pruncul de la sân și să-l îngroape creștinește.

O perioadă a fost internată în ospiciu, dar după o vreme a revenit acasă cu privirile tulburate.

Trecea prin satul nostru spre un alt sat unde locuia o soră de a ei, și nu de puține ori, mânată de un instinct de gloată, strigam și eu alături de copiii satului după ea : Duuu+raaa! Alteori aruncam şi eu cu pietre, mânată de aceeași furie incontrolabilă, dar totuși copilărească.

Uneori părea că nici nu ne aude, alteori ne alunga, făcându-se după noi, amenințându-ne cu pumnul.

De câte ori am văzut-o, ocrotea în mâinile slăbite și tremurânde, un pui gingaș de găină. Chiar de era primăvară, chiar de era toamnă, în palmele ei se odihnea puiul golaș, neajutorat și Dura îi vorbea părintește, dezmierdându-l ca pe un copil regăsit în negura timpului, după ani și ani de așteptări.

Atunci, trăsăturile ei se destindea și părea o nălucă desprinsă din raza cerului. Nu mai era nebuna cu chipul răvășit, era mama iubitoare care își proteja puiul de brutalitatea celor din jur.

După un timp, fratele meu mai mare a fost făcut UTC-ist, alături de colegii săi şi una dintre copilele abuzate.

Am participat la festivitate toți elevii școlii și Domnul Bobu, activist de partid, ne-a ținut un discurs solemn despre cinste și onoare.

Cu degetele lui soioase, a prins inelele cravatelor copiilor și când a ajuns la colega de banca a fratelui meu, mâinile insului au zăbovit, privind-o insistent cu un fel de complicitate și un zâmbet de hienă încrustat pe buzele subțiri ca un fir de aţă.

Copila părea desprinsă dintr-o frântură de vis, parcă nici nu știa ce i se întâmplă. Pumnii fratelui meu s-au strâns a furie, a revoltă...în acordurile nepăsătoare ale unui sunet sec de fanfară, care intona cântecul patriotic „Am cravata mea”.

De atunci, am înțeles că viața se întindea și dincolo de râul în care mă scăldam și dincolo de ulița prăfuită în care-mi pierdeam pașii, în iureșul pașilor tovarășilor mei de joacă.

Iar viața se îndepărta târându-mă după dânsa, ba uneori încerca să-mi scuipe printre dinții tociți, drept în obraz.

De undeva, din negura timpului, Dura îmi zâmbea, mângâindu-și părintește puiul.

Urma mea o lua mereu înainte și eu îi strigam. cu palmele pâlnie:

-Hei, încotro mă duci, prietenă?!

NEgânduri

treceau dincolo de ape
umbre însoţitoare oarbe
târându-şi paşii grei de fum
peste un apus sângerând

şi

mă goleam de dinăuntru
în afară de dinafară
înăuntru -o flacără adorită
într-un gând păsările întunericului
ciuguleau din seminţele florilor

şi

mă tot amestecam
de dinăuntru şi de dinafară
cu spaima
cu noaptea
cu picăturile amare împrăştiate
în cerurile spumegând


oamenilor le-ar lua o viaţă
să îşi astupe urmele

oamenii ar fi mai fericiţi
dacă nu s-ar mai
împiedica
în cuvinte