Ţaţa Lenţa sau ,, Naşa,,

mi-o amintesc mereu pe mama. o femeie harnică rămasă de tanără cu patru copii, încă mici şi îmi mai amintesc şi de eforturile ei disperate de a ne creşte bine să nu simţim lipsuri sau să ne simţim ,,copiii vadanei de la câmp,,.
se trezea de dimineaţa şi robotea ca un om fără de linişte.
 mereu se îmbrobodea pe fugă. părul îi era pe alocuri încărunţit şi îi ieşea de sub batic, iar ea încerca parcă înfuriată, încerca să şi-l ascundă, ca şi cum ar fi zis; nu mă mai da şi tu de gol, că am copii de crescut, sunt tânără şi vrednică.
unii oameni povesteau despre frumuseţea ei trecută, despre viaţa cruntă petrecută alături de nişte părinţi adoptivi care au folosit-o ca pe un cal tânăr de tras în ham.
era o femeie veselă, cu un debit verbal nemaipomenit, iar poveştile ei captivau, lăsau oamenii cu gura căscată, era fascinantă în arta naraţiunii.
 uneori când oamenii îşi dădeau seama că au ascultat-o vreo 3 sau patru ore, povestind, i-o tăiau repede, parcă încercând să se salveze din ,,vraja,, ei;
-ia, mai lasa-ne Lenţă, la dracu, că nu mai facem nimica din cauza ta. tu când începi, nu mai termini niciodată.
aşa şi era.
o fată din sat era foarte bolnavă şi o chema mereu pentru a-i alina suferinţa. îi zecea mamei sale:
-du-te la ţaţa Lenţa şi cheam-o la noi, cu ea nu mă mai doare nimic. îmi place să o ascult.
Ea mergea mereu şi apoi ne povestea despre Anişoara.
Toţi copiii satului o numeau pe mama, Naşa, şi toţi o căutau să o asculte. vara mergea cu noi la iaz să spele rufe, ca toate femeile din sat, dar numai ea se arunca în valuri şi începea cu noi o cursă nebună de înot. râdeam şi ne bucuram de voiciunea ei
 Mătuşa Maria,sora mai mare a mamei, o femeie sobră şi foarte curată, zicea dând din mână:
- o innebunit Lenţa, o dat în mintea celor mici...
Mamei nu-i păsa. Pentru o vreme era copil alăturea de noi şi îşi permitea să uite o vreme de necazurile de femeie singură cu atâtea poveri pe umeri.
Uneori o asemuiam cu Fefeleaga lui Agârbiceanu dar nu aş fi vrut să am soarta Păuniţei şi mă scuturam ca de un vis urât. Cu toate îngrijorările mele şi cu toate îndepărtările de unele gânduri urâte spre finalul vieţii, mama chiar a trăit soarta blestemată a personajului din nuvelă. Dar ne-a iubit şi ne-a ocrotit cu tot sufletul ei de femeie sărmană.
Îmi amintesc de ziua în care am venit prima oară de la liceu şi m-am întâlnit cu un om din sat pe digul care despărţea două ape. L-am salutat cu bună cuviinţă şi am plecat mai departe. Nefericitul s-a întâlnit cu mama nu după mult timp şi i-a dat o veste bună:
-Ţaţă Lenţă, vezi că vine fata aceea mică a matale, aceea neagră, de pe la şcoală cred că târâia în urmă un geamantan de două ori cât dânsa.
Când auzea pe cineva că ne jigneşte, mamei îi sărea ţandăra, nu glumă. Şi a răbufnit:
-Da de ce neagra, Harapule!!! Tu eşti mai alb? Hoţule! Umbli toată ziua să înşeli oamenii şi te mai crezi om. şi se îndepărta suduind şi făcându-l pe bietul om ,,cu ou şi cu oţet,, de nu mai ştia ăsta cum să o dreagă.
aşa se răzbuna ea, în felul ei, încercând să ne apere de ,,urgia lumii,, cum ne spunea seara, la lumina pâlpâită a unei lămpi cu gaz.
de când a rămas singură încerca să ne protejeze, dar mai mult ne speria, şi îmi amintesc de o noapte în care nu a dormit nimeni, iar ea tot scotea o toporişcă de sub cap, mergând cu ea până la uşă şi înapoi, pentru că auzea nişte zgomote ciudate la fereastră.
când s-au arătat zorii, presupusul hoţ s-a dovedit a fi câinele nostru, Rex, care îşi făcuse cuib pe nişte curpeni de fasole şi bătea cu coada în fereastră.
ne-a lăsat să dormim mai mult şi în ziua aceea nu am mai fost la câmp.
plecările la câmp, la prăşit, deveneau curată aventură pentru că se pornea foarte greu de acasă.
noi ieşeam la poartă, cu sapele pregătite şi ea tot mai găsea ceva de făcut prin ogradă, încât ne plictiseam aşteptând-o,
ajunşi pe tarla începea să suduie pentru că nu găseşte ,,bucata,, deşi punea mereu semne şi nu de puţine ori prăşeam în locul altora.
unii recunoşteau şi ne prăşeau bucata noastră, alţii ziceau ,,să-i fie de bine,, şi de aici pornea iar potopul blestemelor ei asupra ,,urgii lumii,,-
când plecam la liceu, începea iar aventura, pentru că noi eram cei mai ruşinoşi copii şi nu reuşeam niciodată să ajungem la uşa autobuzului prin valul uriaş de oameni, atunci ea se împingea cu toate puterile şi striga din răsputeri: ..măi, oameni,din Tărăşăniul meu, da copchii ăştia, ai mei, de la câmp, n-au şi ei dreptul să se ducă la şcolile lor, ei ai cui sunt? nu ai satului ăsta?,, şi mie îmi crăpa obrazul de ruşine când zicea că suntem ai satului, dar o iubeam şi abia aşteptam să vină cealaltă vacanţă ca să mă pot întoarce la ea.
cum am mai spus, era iubită de toţi copiii satului şi toţi îi ziceau ,,naşa,, pentru că botezase foarte mulţi copii din sat şi aşa îi rămăsese numele.
şi acum, când crescuserăm mari ieşea cu noi la iaz şi înota ,,la întrecere,, iar sora ei, mătuşa Butnăriţa iar se mira: ..săraca, Lenţa o înnebunit de când o murit Nică, da cum să nu înnebuneşti cu patru copchii cât ulcelele, părea să o creadă ea,,.
mama era în toate minţile, chiar dacă lumea o vorbea, ea îşi vedea de ale ei şi era tare bucuroasă că ne place să învăţăm carte.
o adâncă durere simt în suflet pentru că nu am putut să fiu alături de ea în clipele cele mai grele, când firul vieţii sale se subţia şi începea a se stinge...

Stelică

P.S.: întâmplările, locurile și personajele sunt imaginare, orice asemănare cu realitate este întâmplătoare. :(

-Ce naiba , ţaţaie, îl mai ceteri atât, doar ştii cum l-a făcut mă-sa, că doar în tinda matale l-a scăpat când era crud . Cum ai vrea să fie? Lasă-l în pace! Şi mama se supăra mereu când cineva îl necăjea pe Stelică. E verişorul meu cel mai mare. Cred că a fost atins în primii ani ai copilăriei de meningita care a bântuit prin anii ``50-``60.

E blând, tulburător de bun, merge șontâc, trăgându-și ușor piciorul bolnav, iar mâna dreaptă o tine mereu la piept de parcă ar vrea să se apere de cineva imaginar care încearcă să îl lovească. Nu a învăţat carte şi mi-l amintesc cum era obligat de tatăl lui să meargă la şcoală. Omului parcă îi era ruşine să recunoască faptul că el, şef de echipă la CAP s-a pricopsit cu un așa copil. Aveam casa aproape în aceeaşi curte, pentru că bunicul Paladi le dăduse o bucată de pământ cât să își facă o gospodăria și să intre în rândul oamenilor. Nu de puţine ori vedeam prin gardul de sârmă cum îl loveşte peste cap, strigându-i furios: 

-Dumnezeii mă-ti di prost! Cine mama dracului te-a făcut aşa di prost! Îmi dădeau lacrimile şi aş fi vrut să strig, dar şi mie îmi era frică de moş Niculae pentru că ne înjura pe toţi când ne întorceam de la şcoală şi dacă era noroi, și ne mai țineam de gardul lui cu mâinile ca să nu ne murdărim , apărea ca din senin trăgându-ne câte o vargă peste degete. Când îi auzeam glasul răguşit de la ţigară şi înjurăturile şuierate printre dinţi, scăpam mâinile de pe gard nimerind în noroiul cel mai mare. Atunci, ne ridicam și o luam la fugă.

Culmea era că uita repede ce ne-a făcut şi a doua zi ne vorbea frumos ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. I-am spus mamei de multe ori că l-am văzut pe moș Niculae cum îl bătea pe Stelică şi mama l-a rugat să fie mai blând. 

-Îţi convine, Lenţă sî vorbești aiurea...Ci ai tu cu mini?! Nu vezi cu ci m-am pricopsit? Cu ci i-am greșât eu Lu` Dumnezău?

 -Lasă-l, măi, Niculai. Ai sî vezi tu că o să câştige şi el, cum o putea, o pâne,! Stelică, dacă nu poate să învețî, nu poate! Înțălegi șî tu asta, cî ti audi lumea șî s-o uita la noi ca la urs.

Totul se reducea la o simplă discuţie, fără vreun rezultat.

Bătăile continuau şi eram oarecum supărată pe Stelică pentru că nu fugea niciodată din calea lui. El stătea cu capul în jos de parcă ar fi fost paharul în care moș Niculai trebuia să îşi verse amarul. Pentru mine, Stelică era cel mai bun copil din lume. Ne vorbea blând, nu se supăra când îl porecleau copiii, ,,Şodorogul,,. Chiar răspunea la numele ăsta de ocară cu faţa senină şi cu o acceptare a situaţiei lui de copil bolnav. Mie îmi spunea, frumos ,,Dorinica,,. Aşa mă numea chiar şi când eram învăţătoare şi mă întorceam acasă în vacanţe, nu uita să mă dezmierde. Simţeam o bunătate pe care oamenii normali nu o pot avea. Lui îi lipsea orgoliu pe care îl au cei care își doresc mai mult de la viaţă.

Părinţii i-au murit cu mult înainte de a muri mama mea, pe care el o iubea şi o numea ,,naşa,, de fapt mama l-a și botezat, şi de la care aştepta mereu o vorbă bună. Venea zilnic pe la noi, se aşeza pe pat şi stătea câte o oră, două. Îl serveam cu ce aduceam de la ,,oraș,, şi era aşa de bucuros, ca un copil mai mare. Fața i se lumina şi i se însenina ca niciodată. Stelică se angaja în fiecare vară, cioban. Aşa l-am ştiut mereu. Lucrurile nu s-au schimbat nici acum prea mult. După vreo 15 ani m-am întors în satul natal. Casa părintească am vândut-o unor vecini. Acum, nimeni nu mă mai aștepta. Ograda arăta altfel, parcă eram niște străine care se privesc pe furiș cu ochi suspicioși.

Noii stăpâni au tăiat nucii de la poartă şi au construit un gard metalic, neprietenos, din spatele căruia mă privea îndoliata mea copilărie.

Totul era trist.

Locul arăta ca o fortăreață care se pregătește de război. De fapt, războiul îl duceam cu mine . Auzeam clar ecoul glasului străbun care îmi adresa vorbe de ocară. Aş fi vrut să fug, să nu mai văd nimic, dar trebuia să stau. Oamenii ne-au înconjurat. Localnicii s-au bucurat să ne vadă, unii mai mult, alții mai puțin, dar s-au anunțat unii pe alții şi ulița satului s-a umplut de puținii oameni care au mai rămas pe acolo, la marginea lumii.

Am stat, împreună cu sora mea, vreo două ore de vorbă cu ei şi am coborât să îmi revăd iazul în care mă scăldam când eram mică. M-am plimbat pe celelalte ulițele, am mângâiat copacii de la poarta casei mele să le simt seva, viața uitată din copilărie.

Îmi aminteam fiecare clipă când tata a plantat acei pomișori, îmi aminteam gustul dulce-acrișor al fiecărei fructe, îmi aminteam toate juliturile de la genunchi de pe vremea când mai cădeam din brațele nucului, chiar și mirosul frunzelor sale sub care mă adăposteam ca să nu mă vadă nimeni şi stătea acolo câte o zi întreagă. Aveam o adevărată căsuță construită de frații mei și de aici, de sus, spionam tot satul. Ascultam ce zice unul, altul. Aflam secretele copiilor, apoi le ziceam ce au zis şi despre cine şi erau disperați să afle de unde știu atâtea. Nu spuneam nimănui pentru că era marele meu secret.

Ceva a mai rămas totuși neatins: 

-Măcar au lăsat prunii şi salcâmii! vorbesc eu unui personaj imaginar, destăinuindu-mi deznădejdea. Mă bucur de toate astea ca un copil. Fac multe poze. Aş fi vrut să intru prin pereţi, să mai simt viaţa de odinioară, să întâlnesc părinții, frații și vecinii, ascultând ,,preferata,, la singurul radiou din sat. Și să mă mai bucur de bucuria lor. 

-Nu se poate intra! La ei nu intră nimeni! Vin doar duminica şi nu primesc pe nimeni, îmi zice o vecină. Doooamne, ce-am păţit o dată!. Cât pe ce să mă dea pe mâna poliţiei pentru că-mi căutam nişte pui prin porumbul lor. Au tăiat și nucii, ba noi am vrut să facem reclamație la primărie, la poliţie, pentru că nucul e ocrotit de lege, dar bărbată-su ne-a ameninţat. Apoi, ne-am liniştit, că nu vrem necazuri. Oricum copacii era tăiaţi. Ce mai putea face?

Despovărată de răcoarea și umbra nucilor, casa părintească părea că își plânge neputința. Chiar și satul mi se părea trist, cu toate culorile lui țipătoare, cu toate reparaţiile moderne. Eu încă aştept să văd oamenii de altă dată, să apară de după colţurile caselor. Dar nu mai apare nimeni. Ba da, cineva descremenit din negura Timpului părea să-mi readucă acel sentiment de căldură sufletească. Pe movila lui moș Paladi, cum îi spuneam noi când eram mici, se zărește un chip slăbit de necazuri și nevoi care îşi trage un picior din ce în ce mai greu. Mâna o ţine la piept ca pe o comoară. E Stelică, verişorul nostru cel blând şi răbdător.A aflat de la nişte oameni că suntem în sat şi chiar dacă nu a crezut, a venit într-o fugă să se convingă. Mă îmbrăţişează cu aceeaşi căldură şi îmi spune aceleaşi vorbe, de parcă timpul le-a ţinut ascunse undeva în sufletul lui curat: 

-Ai venit, Dorinica? Ştiam eu că o să îţi fie și ție dor, cândva, de locul unde te-ai născut! 

- Mi-a fost dor mereu, îi spun aproape lăcrimând. Mi-a fost dor, mereu, mereu, de tot, de toate, de toţi! -Ştiu! Ştiu! Ai rămas şi tu singură! Ai rămas la fel de singură ca mine! și în dosul pleoapelor lui se strâng lacrimi amare.

Și aceste lacrimi cristaline sparg ochii lui îmbătrâniți, învățați cu greul și cu Răul. Aud șopotul lor îndererat ca o ploaie mocănească de vară, răcorindu-i sufletul vărsat. Am atâţia oameni lângă mine, copiii, prietenii, dar Stelică îmi spune un mare adevăr, pe care nu l-aş putea recunoaşte. În sufletul meu sunt singură. La fel de singură ca el, așa cum m-au lăsat ai mei când au plecat, fără să-mi lase un semn. Vreau să plec mai repede de aici. Mă copleșește ziua asta arzătoare cu lumina ei nepământeană. Aş rămâne pentru veşnicie la poarta nouă ferecată ateptând ca timpul să îşi încordeze acele şi să pornească invers, invers. 

-Să mai vii, Dorinica, auzi, să mai vii! Să nu laşi să treacă atâta timp! Ei te aşteaptă! Să vii să le mai pomenești numele, din când în când. Flutur o mână ușor, ca o aripă zdrobită şi nu știu dacă o să mai am curajul să mă mai întorc acolo, cândva . Îmi vine să pornesc, aşa, ca un somnambul peste ape să caut capătul celălalt al copilăriei mele, să găsesc din nou acele uliţe prăfuite şi copiii cu tălpile crăpate. Să vină cu toţii, să mă strige la poartă, ba uneori m-aş mai lăsa învinsă la unele jocuri, numai să le fiu pe plac. Aş vrea să încorc timpul ca ei să nu plece, să fie mereu cu mine, să le mai pot spune poveşti inventate şi ei să le asculte, ca altădată. Dar veştile vin biciuitoare şi aflu cine a mai trecut dincolo de apa pământului, pe tărâmul îndepărtat al umbrelor.

Visez mereu cum mă întorc acasă. Niciodată nu e ziuă. Mă întorc orbeşte, pe un întuneric de smoală şi trec o punte care nu se mai sfârşeşte niciodată. Pe malul celălalt e multă lumină. Părinţii, fraţii, oamenii satului îmi fac semne, se agită, dar totul se petrece într-o muţenie totală. Eu nu aud nimic, doar văd luminile şi forfota satului nerăbdător să mă aibă alături.

Visul se repetă, se repetă. A devenit obsesiv şi parcă ameninţător. . Acum totul e trist. Aşa de trist, încât dacă timpul mi-ar permite, aş dispărea fără de urmă. Imagine lui Stelică se estompează uşor, uşor, satul se ascunde într-o negură albastră. Trenul șuieră înfundat. Cobor. În 5 minute sunt acasă. -Mama, unde ai fost? Te-am sunat! Tu nu răspunzi la telefon? mă întreabă copiii mei neliniștiți. 
-Am fost departe! Foarte departe! 
Sunt atât de obosită încât simt că ar trebui să dorm măcar un an ca să îmi pot reveni. 
Călătoriile aste în trupul Timpului, uneori pot fi ca nişte semne adânci de întrebare pe obrazul scorojit al Vieții.

Dragă domnule EV

Dragă domnule EV

dragă domnule Ev
îţi scriu aceste rânduri
cu mintea limpede
privindu-mi sinele
mă-ntreb ce naiba se
întâmplă dincolo de uşa asta
nucul îşi scuturase trist umbrele
ca într-o ploaie de frunze
mă înveşmântam ştiind că
domnia ta iubeşti filozofia
maieutica hermeneutica
încercam să fac şi eu
cât de cât faţă,
dar ce zic eu,
înţelepciunea e haina dumitale de sărbătoare,

ce-aveţi, mă, îmbuibaţilor, cu domnul Ev?
lasaţi-l, n-are timp de voi,
le strigam matahalelor de cartier
cocoţate ca nişte cucuvele pe gardurile înalte
îşi spalau penele în public
aşa făra de ruşine se despuiau
nebuneşte: - lighioane, domnule Ev,
îi zic eu acoperindu-i ochii cu mâneca hainei rupte şi
ce-i drepr cam soioase
recunosc eu de formă dar dau repede vina
pe criza mondiala pe o proasta administrare a fondurilor nationale şi
îmi învârt ochii telescopici doar doar m-o observa şi pe mine domnul Ev.
-domnule EV, uitati, haideţi să tregem amândoi de capătul frânghiei de la
Nihil spre Novi. ce ziceţi? şi
aşteptam răspunsul lui cu
burta suptă cu
mâinile ridicate a mirare
ca o cămaşă asudată uitată pe o cruce,
(semn de spaimă)
fir-aş al naibi să fiu, monşer
oamenii au un fel al lor de a
te da peste cap. se adună în porţii duble;
femeile bătrâne lângă farul ...bătrân,
bărbaţii : senecca, montesquieu cioran, chagal,
toţi înţelepţii ca şi domnul Ev dealtfel, ziceau,
fără să mai privească la noi muritorii de rând sau
din rând :,,-suntem prea obligaţi, prea obligaţi faţă de un neam fără de ţară..
să ştii că nu-i o chestie de ici de colo,
e o chestiune al naibi de fierbinte, e ca
o noapte nedormită într-o gară.

de astea toate îmi amintesc, dragă domnule Ev,
şi de aceea am vrut să ştii că uneori încă te mai iubesc
aşa ca pe un spirit sau un elf cu ochii domniei tale bulbucaţi şi cu
urechile imense de purcel nehrănit îndeajuns.

ce fac ? o să se supere domnul pe mine
şi pentru că am scris cu ruj de nuanţă deschisă
pe un cearşaf prins cu nişte cuie într-o margine de cer
fără de soare zâmbitor şi cu gene trasate -n mare grabă.

să nu mă mai alungi, domnule Ev, îi zic eu
tandră, mângâindu-i chelia strălucitoare
în care se oglindea alene o pasăre
ce-ar mai fi vrut să moară. las-o încolo
de bătrâneţe, ce, nu ştim noi că
bătrâneţea e căţeaua aceea
flămândă veşnic de copilărie, o amărâtă
care vrea din oase să ne roadă.

te crede claustrofob, călugăr iezuit, eretic, mefistofelic,
poate chiar şi nebun
sau eşti?
tresar,
mi-e frică...
cum doamne, te-or mai fi numind?

je ne regrette rien...
je ne regrette rien,
urlă un megafon rupând liniştea pădurii.

nevasta-sa l-a părăsit, spuneau vecinii,
îşi făceau cruce,
banal, domnilor,
banal. nu aveţi cumva alte treburi?

eu, protectoare, cu gândul că nu va mai trece mult
şi o să mă observe domnul Ev.

-povestea asta-i de-adormit copiii, darling!!! îmi strigă el spărgând în ţăndări gemul
şi cade : buf!!! cu dinţii
în ţărână
...................................................................................................................................
bătrânule nebun,
bătrânule nebun,
trag peste cer  perdeaua să
mă ascund... să plâng.

era iarnă

http://misionara-misionara.blogspot.ro/2012/09/a-venit-vremea-zborului-inecat.html

era iarnă



erau gheţuri dantelate
la geamuri era frig peste
păduri s-au desfăcut
ceruri în noi
au răsărit
cu flori de Paşte

să fi fost aşa?
aşa cum mi-am dorit
luntraşii au intrat fără
de veste în valurile nopţii cu

capetele acoperite
storşi
fără de vlagă
şi-au aplecat frunţile în faţa morţii
se cuvine să te prezinţi cu
foarte mare sfială

printre firele de păpădie şi ierburi cernite
mă îndemnai să zâmbesc aspru
şi să respir
străine îmi sunt mâinile
te-aş cuprinde cumva
de după umeri
să stăm cu ochii pironiţi
în cer
în faţa morţii
aş fi uitat
pentru o vreme
să mai număr

răstignită de al meu trup

înviat în mine sătul
de o moarte fără de podoabe
aşteptam venirea ta pe nouri
înfăşurat în ierburi
apărat între spadă şi scut
îmi desţeleneam
 trupul ruginit ca un timp
rugându-mă iernii să nu mă ningă
cu flori de magnolii sau
 lumini
 revărsate
...................................................
îţi şade bine
ziceai  răstignită de al meu trup
nu mai ai nici timp nici buze cărnoase
spre a-mi însenina chipul
dar mângăie-mi rădăcinile
înlemnite cu ramurile tale
înflorite în mijloc de noapte

o lansare cu peripeţii

unele lucruri se petrec fără să le dai socoteală şi se întâmplă doar aşa, ca să se întâmple. un astfel de lucru am trăit şi eu, de curând. deschid calculatorul şi îmi atrage atenția diseminarea unui eveniment interesant. era vorba de o lansare de carte a unui domn pe care îl cunoscusem în virtual. domnul era destul de simpatic şi filosof, pe deasupra. îmi fac şi eu curaj. eveniment monden, mă întreb? dar, arunc o promisiune pe net, şi mă simt datoare să particip (deşi cred că nu era neapărat nevoie).

îi spun soţului că am trebuie ceva de pe la un supermarket din apropiere. plec. sigur cu un nod în gât. oameni gomoşi, fiţe...ştim, ştim...genul acela de eveniment care îţi lasă un gust amar şi te întrebi dacă nu cumva ... eşti inutil. mă grăbesc. e deja întuneric. trec pe lângă supermarketul cu pricina. deja simt că-mi trădez partenerul de viaţă, dar nu mai e cale de întoarcere. nu prea ştiu unde are loc evenimentul. noroc de prezenţa unei doamne pe care o văd înaintea mea şi intuiesc aceeasi destinaţie. fug, fug...e super când îţi dai seama că ai avut dreptate. intru în acelaşi timp pe o uşă rotativă, ne îndreptăm împreună spre lift. -cred că mergem la acelaşi eveniment, reuşesc să îndrug, gâfâind tare ciudat pentru că am alergat în urma ei, dar deja nu mă simt prea bine. poate e din cauza atmosferei încărcate, poate o fi din cauza umbririi subtile a adevărului. intru. ce poate fi nelalocul lui? ce naiba! e doar o întrunire la care oi trece şi eu neobservată. încep discuţiile. minunatele discuţii, nu-i aşa? (uneori inutile,dar necesare, pentru a umple spaţiul şi timpul). autorul, un domn simpatic, de la care aud povestea poveştii celor trei purceluşi, mă binedispune cu simplitatea discursului care parcă zgârie faţa fardată a discursurilor anterioare. un alt domn, ce se recomandă Gazdă, intervine periodic, trăgând ca un şeic dintr-o pipă, cu micile lui completări, care se vor spirituale. oamenii râd aprobator, se amuză...nu ştiu de ce...aaaa, e un fel de rege al ziarului care sponsorizează evenimentul? oricum nu pricep lucrurile asta sofisticate, sau doar de complezență. mă uit în jur...parcă suntem pironiţi într-un tablou de epocă. poetul x trage din pipă ca un zeu. lângă el, îşi mişcă genele obosite nişte firave domnișoare, muze dulci şi diafane . un nor dens şi răzleţ îi învăluie binevoitor... alături, alt poet. poetul y, priveşte în jur cu un fel de ,,hai, lasaţi-mă-n pace, muritorilor apatici,,. mă liniştesc şi chiar îl las în pace, oricum, locul în ceruri e scump şi se câştigă greu. se fac poze, multe, multe poze. o domnişorică îşi mişcă aparatul performant, dar şi trupul sibilinic, imortalizând umbrele noastre de trecători. -cineva ar fi trebuit să cânte, zice maestrul-gazdă, dar timpul nu a fost generos cu noi...ştiţi şi dumneavoastră cum sunt tinerii în ziua de astăzi.... de ce Timpul???aaaa, e un Nume sau aşa ceva . -vedeţi, la intrare găsiţi Timpul! puteţi lua câte un exemplar, ne anunţă El generos. sigur, măcar asta pot face şi eu. voi lua cu mine Timpul. evenimentul dă semne de epuizere. oamenii se mişcă într-una, ca într-un imens furnicar. volumul se cumpără. doar pentru asta am şi venit, să iau Timpul şi un volum de eseuri simple. şi...chiar reuşesc. dar sunt cu gândul la supermarket, la privirile bănuitoare de acasă. mă şi grăbesc să iau un autograf distinsului domn. CREDEŢI CĂ E AŞA DE UŞOOOOOOR??????? nuuuuu. vine treaba aceea cu: aici totul se plăteşte. mă apropii de autor. am un volum cu ,,Surâsul meu gothic,, în geantă. ba aş vrea să îl dăruiesc alaturi de ,,întreaga mea preţuire,,.dar nu îndrăznesc şi surâsul îmi îngheaţă pe buze. cum spuneam, suntem la un eveniment monden.

ce naiba, chiar sunt lipsită de ,,substanță,,? - madam, madaaaam!...da ce, credeai că se dau aşaaa, cu una cu două.? ei, nu, aici, trebuie să rezişti eroic.

pentru ca totul să se termine cum nu te aştepţi mai prost, se creează o mică diversiune din cauza domnului Gazdă. -nu aşa, nu aşa, doamnă!!!stai la rând!!! da, ce naiba!!! -la rând? ce dumnezeu, oare-s la supermarket, deja? mă întreb nedumerită privind gurile curioase din jurul meu. -îmi pare foarte rău, dar eu nu prea am timp... Timp? e la intrare, pe stânga...voi lua şi eu un exemplar sau poate două... -ei, asta-i culmea!!!!! ia, nu mai ceda(îi zice el, autorului), ia nu-i mai ceda şi doamnei că deja ai mai cedat unei doamne... credeţi că mă las..eeeei, nu! nu mă las cu una cu două. dacă a mai cedat unei doamne, e musai să-mi cedeze şi mie. şi stau drept în faţa distinsului domn. momentul e din ce în ce mai penibil, mai ales că e privit de zecile de pretendenți la un autograf. îndrug nişte vorbe şi mai stupide: l-am cunoscut pe autor pe facebook(şi ascultându-mă, îmi par şi mai penibilă). omul-Gazdă îmi ia cartea din mână. eu treg de carte, el trage. dar nu mă las. sunt hotărâtă. - la urma urmelor, îi zic, e cartea mea, ia, mai lasaţi-mă în pace! autorul nu-şi mai găsesţe pixul, i-aş da unul din geantă, dar Gazda nu mă slăbeşte din trasul cărţii. în fine, reuşesc să îl ,,domin,, prin forţă proaspătă. şi primesc un autograf muncit: ,,DISTINSEI DORINA NECULCE, ÎNTREAGA PREŢUIRE A LUI V. GH. 2 NOIEMBRIE 2011,,. glorioasă, sub privirile dezaprobatoare ale poeţilor x,y şi z, pornesc spre lift. aglomeraţie la lift. de ce or vrea să plece aşa de mulţi, deodată??? eu, hai, că mai merge să plec repede.cred că mă cunosc după aspect. sunt femeia cu ieşirea pe la cumpărăturile iminente, familiare, de zi cu zi. dar ei? un băiat şi o fată, îşi zic eroic: -haidem, pe scări... e o idee minunată, numai că scările sunt neluminate. după ce coboară două etaje, ei se retreg pe una din uşile laterale, probabil să ia liftul de la alt etaj. rămân singură, în întuneric şi mi se face frică. mie când mi-e frică îmi vine să înjur şi scap o înjurătură printre dinţi. acum ce să fac? urc. liftul s-a mai eliberat. cobor cu aceeaşi pereche care ca prin minune e lângă mine şi îi întreb dacă ştiu unde e ziarul să-mi iau măcar un exemplar. ei îmi arată mormanul de timp aşteptând generos pe un calorifer. mă întorc din uşă şi, de supărată ce sunt, nu iau doar două exemplare, iau vreo şapte, pe care mi le îndes cu ciudă în geantă. doi ochi mă cercetau sfredelitori. printr-o cabina din termopan mă privea câş o doamnă îmbrăcată în haine de gardian. asta-i bună, poate mă şi întreabă de ce am luat mai multe ies ca o aiurită şi-mi vine să plâng... de ce ? doar am luat cu mine atâta timp cât o să-mi ajungă pâna la următorul eveniment monden. desigur că voi trece şi pe la cumpărături. ajung acasă cu sacoşele pline, răsuflu uşurată şi acuz oamenii, care-s prea mulţi şi au destui bani. -nu ştiu ce-i cu lumea asta, parcă ar fi Crăciunul. am obosit cât am sta la...coadă. liniştea se lasă cu fâlfâiri de aripă uşoară. a mai trecut o zi. din nou îmi va bate pe umăr mâna sorţii, atenţionându-mă că înainte de toate sunt soţie.

cu zâmbet de şacal

1. 
   

cu zâmbet de şacal

e noapte se deschid uşile de alămuri

încrustate cu gurile de leu

flămând trupul meu cutreieră

adâncimile apelor bântuite

de mâinile înecaţilor

ochii mei caută sprijin

nu mă jeli nadă a

zorilor aşa şi trebuie

să mă afund

în umerii statuilor dezgolite

să iau vamă oamenilor în trecere

aşa şi trebuie să nu am astâmpăr

să mă contopesc şi să cotropesc eu

nisipurile aspre să mor în ţipăt de păsări sihastre

nu mă jeliţi necunoscuţilor

cu zâmbet de şacal

şi-mi fac din aripi semn să mă avânt

în întunericul verde nu mă jeliţi le spun

umbrelor mele vor trece iar

baticurile negre

pe la poartă

nucului nu îi voi mai înflori

e pace

e linişte în soare

cu buzele încremenite

va muri poetul spre a

se naşte simplu amforă vie//////// înmiresmând nimicului a lumii bucurie