de-a latul sorţii

dar sunt atât de departe
asemenea pământului crăpat
m-au şi învăţat să nu mint să nu fur să nu ucid să
nu jinduiesc şi încerc să mă înalţ desculţ
dezrobit eliberându-mă din pietre
ating doar valul nestăvilită unduire
pe un portativ dezacordat
a nopţii umbră îmi lasă murmurul stins
peste obraz şi strig hai lasă hai repede dar hai
nu mă mai suportă nici pietrele
nu mai au limbă fruntea să mi-o înalţe
să-mi tulbure sufletul
nimic din ce nu este al meu
a sinelui ţărână mă astupă
mă astupă cu mâinile cusute
pe burtă şi stau aşa lipit de tălpile voastre
de parcă nu aş mai avea putere
să mă reclădesc de parcă
m-a-nghiţit pământul haide hai inimă colindă
cu buzele de foc urzind în peşteră izvorul
va curge smirnă din plămădeala voastră
clişeu madam va zice un
hermeneut umflându-şi penele
pe dinăuntru abia mă mai suport
şi bântui zările albite ca o nălucă dezlipită
din burta fluturelui nopţii/ îmi fac
din stelele căzute un pat
de-a latul sorţii

Torna fratre!

Torna fratre!
cine ți-e sprijin, astăzi?
legi oase la un loc
te învelești cu frunze
cazi pradă adăpării cu otrăvuri
și savurezi cucută

bea umbră!!!
vestejita îţi sprijină un zidul
cu pletele de sânge și biciul taie în carne vie
și o să taci și o să bei
de parcă ai uita uitarea
de parcă numai pentru tine
zeii au făcut au pact.

le vei zdrobi atunci rărunchii cu a lor sabie
cu sabia minciunii
capul de șarpe
te va târî te vor târî
înspre un loc un loc umbros vreau doamne,
îți vor atinge rănile pe rând şi
ru o să mă satur
de gustul nopții zbuciumate
de aroma nebunilor deșarte
strig în labirinturi și urlu
nu mă aude nimeni
au plecat cosașii
câmpul e liber
nu se mai dau bilete cu retur.
tu stai. te stingi rozându-ți colții
niciodată nu-i prea mult-brațe de inimi-
cu scrâșnet de fiară se întorc morțile în morminte
scurmând în focul lumânărilor
ard adăposturi peste zare
pădure pustiind.
„Torna fratre!”
se strigă într-o limbă uitată.
cine ți-e frate? cine ți-e dușman?
cazi adormind peste cadavre
tresari din când în când
cerându-i milă morții.
ia! încă un ban să ți-l așezi
dovadă amăgitoare
a unui început de nebunii.
te ghemuiești să poți să te ascunzi
în inimă de lupi să nu te simtă câinii.

Ioanid Romanescu

pe strada bucşinescu oamenii se sting

pe strada bucşinescu luminile se sting
locatarii au tras obloanele şi s-au ferecat
în case numai cenuşă caldă şi întuneric
un întuneric de nestins
ne mor înaintaşii
gândesc obloanele se zbat
în noapte ca nişte păsări rănite
au rămas doar flori carnivore la ferestre
gropi în aer între viaţă şi zi e doar o intersecţie murdară
fantome transcedentale aşteaptă tramvaiul(numit dorinţi)
cu maxilarul dezgolit cu flori de ciumafa în creştet
sclipesc de parcă-s farurile gâtuite
a însetat omul
e astazi carnivor
dezgustător dinţii sugrumă
carnea fibroasă mustoasă tresaltă
mi se preling urmele de piatră
umblu cu mâinile-n cruce
prin camera goală plutesc
lucruri ştiute un sutien
poşeta aurie
o umbră de pe chipul tău
eşarfa suavă regăsită întru amintire ta
cuvintele cuvinte
fără de îngăduinţă
se lasa întunericul
pe strada bucşinescu
oamenii se sting

@ntisistem

trebuia să fiu margine de lume trebuia

să fiu femeie de metal pornită asupra pădurii

să tai cu mâinile mele şi cu pieptul ascuțit

vârful copacilor de ceară trebuia

să fiu albă ca laptele să dau în clocot

ori de câte ori m-ar fi privit pieziș bărbații cu frunțile de întuneric

şi ar fi trebuit să mi se întâmple toate astea firesc aşa ca şi cum

ai urca ai urca ai urca şi ai ajunge într-un punct terminus al dezolării

pur obiect nu creatură aflată sub cercetare subpământeană

halucinație fluctuantă a unor câmpuri vizuale echivoce degetele mele

să îţi tresalte ca şi cum ai fi tu stăpânul lumii-

stăpân al absolutului semnând cu pumnalul pe faţă tratatul de dezbinare-

estul e mai est decât vestul şi vestul îmi zgârie retina am adâncimi în globul ocular am

profunzimi între degete sfărâm insigne medalii distincții şi scuip legendar înjur birjarii în

ritm de tropot sunt o nălucă trezită de glasul metalic al statului major (aproape că

arunc în aer o unitate militară) înfig stele smulse din epoleţi în creştetul semețului vultur

urcat din întâmplare pe o margine de ţară şi-l fac să-i sângereze ochiul bolnav

din care se coboară moartea sunt încă în sevraj mâţe sofisticate îmi răscolesc stomacul

căutându-mi paranoia sau pilulele de xanax sunt catapultată între sfinți suferinzi

hotărât lucru sufăr de personalitate multiplă şi am porniri teroriste puse la dospit

pentru o renaștere de neam şi de ţară :)

precum stâncile solitare

limpede ca ploile de mai
sub soare mă voi bucura şi
voi tresări la umbra trandafirului
suspinând alb în petale amestecând
cuvintele încrucişate- absurd al fiinţelor mele
necântate nedorite nemurite
neşoapte azi moarte
nemire iubire
nebun sau apun
iau dalta ruginită
şi croiesc haină nouă
cuvintelor încerc să
le dau formă suavă uşoară
.........................................
ferice de cei în care şobolanii
au murit demult precum
stâncile solitare

apocalipsa

încă aştept mi-am răsădit stele în talpă
îmi zvâcneşte trecutul şi
bum şi bum şi bum
sunt tristă şi asudată miorlăitoare ca
o pisică închisă în cuşcă aştept inima însângerată
a oraşului de ceară să îmi bată aritmic în palmă
în poartă mă pregătesc minuţios şi cred că o să-mă găsească oameni
cu capetele amestecate cu obrazul de fier ticăloşia
o să-mi răsune în clopot de seară subtilă ca o femeie
răzvrătită cu securea în mâna dreaptă
o să alerg până îmi amorţesc genunchii
aruncând în dreapta şi în stânga cu păpuşile mele sugrumate
voi trece chiar eu prin cercul de foc lăsându-mi ghearele-n cămară
neîntunericul o să mă cuprindă înecându-mi trupul ochii mei vor scurge fire subţiri
lasere pârjolitoare scurtcircuitând casa umilă a poporului ales
o să se prăbuşească scuipând din când în când câte o cărămidă din burta imensă şi slinoasă
se vor auzi aplauze prelungi cu mâinile ridicate va muri un popor şi EL
ne va cere să respirăm uşor şă păşim silenţios cu mâinile la spate în ropot de timp să ne şi pierdem
ca şi cum l-am lasă doar pe el să ne simtă şenilele unei nopţi fructuoase cum toacă şi toacă
înveşmântând pământul atârnând stârvuri ca nişte ghirlande împodobind sala oglinzilor
cu hohote aerul va pătrunde asfixiind cu dragostea lui ceea ce a mai rămas de astă-vară
aaa daaa veşmântul de lut sunet impudic de caval şi balul mascat din dosul măştilor hidoase
aler alerg fără de ţară fără de timp aţipesc vlăguit şi mă visez scuturând frunzele moarte florile din omizile păroase
gândesc limpede şi lin prin trupul desprins prefăcându-mă drum aspru prăfuit aşaaa acum mă şi
puteţi călca sunt o apocalipsă în formă incipientă până
mâine dimineaţă voi avea mâini şi picioare