Dragoste este...destulă

Dragoste este...destulă

Gura știrbă a lumii se hlizește într-un dinte
şi începe să-mi cânte un veșnic și uzat des(cântec despre un iubit pierdut
în întunericul nopților liliachii de mai cu pasări obosite în poartă...

Sufletele nu mai pot culege amarul,
şi-l descarcă, fragil, ca pe un sfărâmicios obiect pe la colturile străzilor,
să-l cumpere trubadurii sau poate pretențioșii îndrăgostiți de imaginea lor
în peretele translucid al vieții...

Un glas cutremurat, ca o salcie tânguitoare,
îmi susură vorbe de alint în care nu am crezut când trebuia,
și-n care as crede dacă nu ar fi rostite...

Pământul încă mai jelește stâlpii podului luat de apele învolburate.
Ne afundăm pașii în răcoarea apelor repezi și alergăm după clipa pierdută prin arșița amiezii.

Auzi? Un glas de clopot ne strigă, iar vântul iți plânge ...

Construim palate pentru umbre și ne umbrim cu amăgiri strigate în hăuri
ucise...pentru ca e o toamna nesfârșită a sufletelor .Vântul mai îngână un bocet pierdut de o șovăielnică bătrână, în drumul liniștit spre biserica.
Lumina turbează în turlele arămii și zgomotul se sparge în tâmple.
E toamnă...o toamnă nesfârșita ...
Te întreb:
De ce să te mai superi? Dragoste este destulă...
Zace neîntrebată la colţul grunjos al străzii...
Bani să ai.
Totul se cumpără.
Tributul e scump...dar, dragoste este... destulă...
Ecoul vorbelor răsunau ca pașii profetului pe altarul morții, apoi, se răsuceau în adâncuri...
Crezi că mai pot zări steaua mea de aici, din întuneric?
Stelele se sting complice. Locul pe cer se albește.
``Bang!``
Priviți! Un vis mi se sparge în bucăți de soare...se risipește în mii de scântei.
Urc nestingherită scara și-mi rostesc ca pe o rugăciune:
De ce să te superi? Dragoste este destulă .
Privesc încrezătoare la colt de stradă.
Iar mă privește o gura știrbă,
hlizindu-se într-un dinte metalic.