Cuvintele se ascundeau vlăguite, undeva în liniștea albă. Ea le căuta. Fără de cuvinte era un anonim pierdut în lumea umbrelor.
Buzele i se mișcau imperceptibil. Spunea multe, dar nu era auzită. O grimasă de neîmplinire îi schimonosea chipul.
Caută ceva și găsește în poală două mâini amorțite, uitate. Ar fi vrut să se bucure...Se descoperea pe sine...dar îi era teamă de mâinile ei nevrednice ca de niște crengi înspinate rupte din pomul cunoașterii.
Alături, El, poet al deghizărilor delicate, pufnea injurii, scotea scrâșnituri nedemne din gâtul înroșit de noapte.
Speriate, cuvintele îl ocoleau. Ecouri răzlețe mai pătrundeau până la marginea pădurii.
Rătăcitele fără de vreme încercau să scape din cursa umilinței. Se doreau duse, acolo, în casa așteptărilor și a odihnei, în lumea de dincolo de oglindă, să mângâie suflete șterse, aripi răsfirate, ochi fără de lumină.
Doar acolo e pace și împlinire...
Acolo se aude tăcerea...
Tăcerea, tărâm al viselor sculptate în diamante și lumini...
Se aprindea candela.
Cuvintele se adună obosite și înghenunchiază împrejurul luminii...
,,-Aveți nevoie de cuvinte?,, îi tot îmbia ea, dar nu o mai auzea Nimeni...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
uneori simt gustul apei de cristal ca pe o ploaie vaporoasă în care m-am amestecat până la cel din urmă verde confundându-... -
Drumul până la şcoală şi înapoi, era o adevărată corvoadă pentru mine şi fratele meu, Ionel. Totul devenea şi mai complicat, în special, în ... -
Mobila Era o zi de vară toridă, dar nu semăna cu cele de astăzi, îmbâcsite de praf şi zăpuşeală. Până şi căldura acelor zile era mai uşor de...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu