luni, 18 octombrie 2010

Marionetele


iar au plecat marionetele de mână
 aiurind pe străzi de frica păpușarului nebun
 îmi șoptești ca pe o taină
 cu mâinile aplecate
 înspre urechea mea dreaptă
s-au ascuns noaptea pe sub perne
 în visele copiilor
 scormonind cu vătraiul în creiere
 focul
 haosul ne învață să vorbim singuri
 străzile își retrag trotuarele
 și câinii traversează pe spatele nostru
 însemnându-ne cu ghearele lor șlefuiete
 iluziile
 până dincolo de carne
 provocând leziuni
 în conștiința lacrimii și a dispersatelor religii
te întreb
 câinii
 sau urlă frigul a lup turbat
 prin turle de biserici pustiite
 îngrozind liliecii cu capete înjosite
 și ghearele întoarse
 stăpini absoluți ai labitinturilor
 culoare sinistre ale morții
 ale minților nebune
 furișate haotic
 în sfori abandonate de înfricoșatele
 marionete
 hăituite de rutină
 și praf pe creiere
O dată pe an
 pelerinii pornesc pe străzile
 fără trotuare
 alăturea de câini
 într-o competiție acerbă
 pe  drum însorit
 spre Mecca
 Marionetele își leagă sforile de gât
întorcându-se
 vlăguite la caravana murdară a păpușarului
flămând aduc tributul morții lor până dincolo de semnul nopților deșarte

Un comentariu:

Anonim spunea...

Sunt o marioneta
Pe scena vietii
Intr-o piesa
Al carei subiect
este iubirea
Ma nasc,cresc,
Traiesc,
Trudesc,
lenevesc
Privesc,ma bucur,
,plang sufar
iubesc si
la final
ma ohihesc,
in veci
Dar Bunul papusar,
Care m-a creat,
m-a alintat,
mangaiat
si sters de praf,
a gandit si vorbit
adesea
in locul meu
Sigur,se cheama:
Dumnezeu

doi dinţi din faţă

doi dinţi din faţă trecem printre linii ascuțite în semne literare trecem peste un pământ de fluturi congelați tropăim cerându-ne dreptu...