marți, 11 aprilie 2017

Cu oamenii Lui Dumnezeu

Din colțul umbrit al copilăriei mele apar, adeseori, oamenii aceia de demult pe care i-am păstrat în suflet, pe unii cu cele bune și curate din sufletul lor, alții cu păcatele lor. Nici eu nu sunt un om perfect, multe se pot spune și despre mine dacă aș fi trecută prin sita sufletelor voastre.
Scriu toate astea pentru a-mi liniști sufletul. Nu cer nimănui să citească ceea ce scriu, dar un lucru mă nemulțumește, și anume acela că unii își permit să coboare în sufletul meu și să scuipe acolo. Atunci, nu mă interesează dacă ești un simplu trecător pe aici sau ești mare literat, cu postări filozofice pe blogul tău. Te voi trimite la o mică-mare plimbare prin virtual și ți-aș cere să nu mai arunci ochii pe aici.
Scriu din pasiune și vreau să dăruiesc cele scrise celor care vor să asculte, să simtă și să citească. O mare parte din vedere mi-am pierdut-o aplecându-mă peste aceste taste și storcând picături din sufletul meu, aș aprecia dacă ai aprecia și tu asta, dragă cititorule de dincolo de ecran.
Suntem într-un spațiu necunoscut, pe care nu îl poți atinge cu mâna, nu îl poți zgâlțâi, dar nu îți permite să treci cu bocancul peste inima mea.
.........................................................................................................................................................
De mult timp în pânza amintirilor mele apare chipul unei femei despre care nu pot spune dacă era frumoasă sau urâtă, bună sau rea. Mătușa Grapina era o femeie singuratică, fără copii, fără de rude. Nimeni nu știa de unde apăruse în căsuța văruită de pe coama dealului satului, aproape de Holmul care se întindea deasupra satului, verde ca o mare de smarald.
Mătușa Grapina nu vizita pe nimeni din sat în afară de mama. Și îmi plăcea să o primim în vizită pe femeia aceea stranie care se ferea de toată lumea de parcă cineva ar fi strat mereu la pândă să îi facă vreun rău fără de motiv.
Discuțiile cu mama se legau ușor și femeia venea să cumpere câte ceva de ale mâncării sau să îl roage pe tata să o ducă și pe ea la târg la Săveni așa cum ducea atâția oameni, duminica sau în alte zile de sărbătoare.
Nici mama nu știa prea multe despre viața ei de dinainte de a se stabili în căsuța mereu proaspăt văruită în care am intrat cu frică și cu emoție într-una din zile în care mama mă trimisese să îi duc niște lapte.
Mătușa Grapina nu era pe afară și eu stăteam cu găleata de lapte în mână ne-îndrăznind să o strig sau să scot vreun sunet. Și am stat așa vreo câteva clipe bune până ce femeia a ieșit din întâmplare din casa și a dat de mine. 
M-a chemat în casa doar cât să pună laptele într-un ceaun și am intrat în liniștea casei ei ca într-o biserică veche cu ușile închise. Frica mă învăluia în mrejele ei pentru că treceam printr-un hol întunecos care părea că nu se mai sfârșește, apoi am ajuns într-o cămăruță minusculă dar foarte îngrijită, cu un pat atât de mic de mă întrebam cum se poate ghemui pe patul acela care semăna cu patul piticilor din Albă ca Zăpada, iar lipit de pat era soba văruită în albastru strident și lângă soba își deschidea ochiul obosit un gemuleț care își mai amintea că nu sunt într-o lume de poveste. Pereții, minusculi și ei, erau îmbrăcați în lăicere înflorate.  Mirosea a lavanda, a busuioc și a tămâie arsă.
Femeia mă privea și îmi punea fel de fel de întrebări pe care nu le înțelegeam. O zăream ca prin ceață și mă lăsam copleșită de frumusețea aceea de care nu aș fi vrut să mă mai despart. Pacea și liniștea domnea în căsuța mătușii Grapina. Copilăria mea se cuibărise pentru câteva clipe la picioarele pătuțului minuscul, odihnindu-și clipele zbuciumate care aveau să-mi urmeze.
-Ce face mamă-ta? auzeam ca prin vis dar gura mea refuza să tulbure magia căsuței și buzele se încăpățânau să se încleșteze.
M-a privit îngăduitoare femeia aceea rece care privea lumea cu frică și parcă frica mea se înrudea cu frica ei încercând să ofere vieții un pic de echilibru.
Am plecat cu frica și cu pacea atârnând în urma mea și mă gândeam că e frumos să trăiești așa ca mătușa Grapina, fără de griji, într-o căsuță de poveste, iar oamenii să te privească indiferenți de parcă nici nu ai exista. Așa gândeam atunci cu gând de copil.
Într-o iarnă nu a mai rezistat ispitei de a avea pe cineva alături și s-a întovărășit cu moș Pânzaru, preferatul băieților din sat, care fuma întruna și venea pe la tata în vizită ca la propriul lui fiu mirându-se mereu de netrebnicia unor oameni: măi, Nică, măi, nu mai poți trăi de hoții aiștea, iar mi-au mai furat niște găini cât am fost pe la Firman să îmi cumpăr niște Naționale din astea de afumat plămânii. Se afuma moș Pânzaru dar îi învăța și pe băieții de 12, 13 sau 14 ani să se afume. Mulți băieți ar fi dorit să ajungă pe lavița lui moș Pânzaru, dar moșu era ca un milițian care vânează puști mai mici de 12 ani. Dacă nu aveai 12 ani bătuți pe muchie nu prea puteai să te strecori să pufăi din Naționalele lui.
Seara, porneau cu toții să mai discute ceva pe la moș Pânzaru, dar discuțiile se țineau învăluite în nori albaștri de fum.
În iarna aceea tare s-au mai întristat băieții satului pentru că nu mai aveau unde ieși, dar întristarea lor nu a durat mult pentru că moșu` nu a rezistat mai mult de două luni de conviețuire alături de mătușa Grapina pe care s-a supărat tare într-o zi pentru ca nu prea făcea focul în minuscula sobiță pe care o admirasem eu în vara aceea și nu a mai putut răbda.
A răbufnit deodată, nevrotic: ,,Lasă-mă, femeie, să mor la casa mea, nu aicea la tine, înghețat de frig,,. și dus a fost, dar nici bătrâna nu l-a mai oprit, poate ușurată c a scăpat de pacoste.
Apoi, moșu` le tot povestea băieților cum mătușa aducea un ciot de lemn în casă pe care îl punea în sobă și când începea să ardă îl uda cu apă ca să aibă și cealaltă noapte ce pune pe foc.
Băieții se amuzau și povesteau, amuzați nevoie mare, pe acasă ce a pățit moș Pânzaru cu mătușa Grapina și cum era să moară de frig. În același timp se bucurau pentru că poarta moșului le rămăsese deschisă. 
Nu a murit niciunul dintre ei de frig, au murit de boală și de bătrânețe.
Dar peste timp nu am mai găsit nici căsuța de pe dealul Holmului și nici pe cele două personaje atât de pitorești care au întregit, cândva, tabloul copilăriei mele.
Mătușa Grapina își văruiește căsuța într-o altă lume mai albastră și mai binevoitoare, iar moș Pânzaru își caută Timp pentru a-și mai răsuci o ultimă țigară. Băieții satului încremeniți în liniștea unor nopți de iarnă bat în poarta care nu li se mai deschide..................................

Niciun comentariu:

Sfâșietoare nepotrivire

prin tine treceam inconfundabilă stare de bine când se numără anii sorții şi stam cu palmele încrucișate înapoia ușilor ...