Nemărginire

exilată între cordonul ombilical al mamei

şi cordonul suspendat al altei lumi

învârt pe deget o tăcere albă

ca pe o liniște de neiertat

înapoia pașilor mei

vorbele nu îşi mai află locul

înghesuite în prea mute fapte

clopote le strigă

trăgându-se

de unica sfoară

apostoli suri cu tâmple ruginite

caută chilii în zboruri întoarse

lichidul se scurge

vâscos şi singur

ochiul pământului geme

baierele nopții au plesnit

tresar trăgând după mine clipa

înfășurându-mă strâns

în oasele de lut

aud cum ochiul morții clipocește

liber ca o umbră

fundamental

trebuia să preschimb

zâmbetul de pe fața luminii

şi păsările să îmi sape zori

cu mâinile calde

întru adormire tremurătoare

a câmpiilor ucise de nuferi

fericiții se vor întoarce

întru numele perfect

ape vor curge irepetabil

ca într-un tablou fundamental

al condițiilor

fără de timp.

aici e locul...

pe geamuri se ivesc

imperfecțiunile noastre

deșirate cu degete boante

desenând nouri de catifea

cu obrajii scobiți

nu știi cum ai să te obișnuiești

așa

de a nu mai fi

de a nu mai gândi

a nu mai trăi cu zilele în buzunar.

aici toate mașinile nopții

au încremenit cu motoarele

turate la maxim

și eu

nici nu am învățat

căderile în zbor

fără de aripi

cu brațele larg desfăcute

demult nu mai aveam griji

pentru că aici e locul perfect

poți muri chiar în haine transparente poți striga lumii

răutăți

oricând e loc

de un urlet prelung

și colții înșfacă grumazul corodat

ca pe o moneda /efigie de sacerdot nebun

-aici și acum-

lumina asta foarte albă
îmi intră în carne
într-o liniște profundă
-aici și acum- înlăuntrul acestor veacuri
împrejmuită de spaimele mele
cu obrazul rotund
ochi la distanță păstrând
în albeața cireșelor de mai
roșul meu
ce să mai însemneze trecutului
palmă peste palmă
vocea mamei
peste vocea anilor alterată
lumina mea peste eu-l meu zvâcnind
în adevăr sanctuar
...cor de zeițe suspinând...
și strig:
-fericire-tu-clipă-de-o-iarnă
grindăînvechităsubvechiulmormântperseverentăgândașezând
...............................................
cântă-mi cobzar
cu gură de lup
strig dregându-mi glasul
după uitare
cântă-mi în umbrele mele
crescute-n afară

limita de hotar

pietrele se răsturnau în alte pietre
calea ne apărea măruntă și mută
ca și viețile noastre
confiscate de ochii de corb.

câmpul mâinilor noastre
se întindea în zadar
umezeala nu îndrăznea
să roadă din umbra pietrelor
răsturnate ce apăreau a-mi umple pasul.
eram oarecum mulțumită de
trupul meu prea plin
ca un copac dezrădăcinat
aruncat peste limita de hotar
-armă slobozită-
din subteranele nepieritoare.
gânduri ieftine şi parfumate
mă vor săvârși
stâmpărându-mă ca pe orișicare
în alte și alte pietre mărunțite

In nomine Patris

Pe când se despicau zorii

vocea metalică spărgea văzduhul

în puzderia de fulgi luminoși

stratul adâncului s-a cutremurat

In nomine Patris.

Glasurile au amuțit.

Muzica divină se înălța solemn

Timpul încremenea

Secundar se refăcea

Bucată cu bucată

Întreg Universul.

Et Filii

Buzele mele se mișcau imperceptibil

Într-o taină am amorțit 

Cu stropi de rugăciune pe frunte

Stingeam stelele aprinse

Pe marginile nopții

Lăsam boabele de lacrimi

Semn al trecerii peste gânduri.

Et Spiritus Sancti

Și mi-am desprins inima din palma Ta

Învârtind zorile pe deget

S-a făcut iară Lumină

Cerul  de ape

S-a îndepărtat.

dor de liniște albastră

caut cu unghiile arcuite

ceva în piatră sap

adânc tot mai adânc

degetele îmi lasă urma

în formă de boabă amară

în vene mi se scurg

miile de veacuri şi

uit că nu-s fiară

unghiile mele amestecă praful

greu alunecându-mă la celălalt capăt al zorilor.

unde-am ascuns zâmbetul ploii

dar iată se întrezăreau flori de iarnă pe

obrazul zăpezii

într-o frescă adâncă amuțind

dorul meu de liniște albastră.

......................................................................

haidem, un pas,

încă un pas

două urme stinghere pe

apa cerului alergând.

ne priveam foarte rar

,,și iară ne vom ferici,,

i-am zis bărbatului de plumb

legănându-mi în zare simțirile

spălam zorii cu umbra mea apoasă

mă târam pe sub zidul castelului părăsit

de la o vreme

ne priveam foarte foarte rar

într-un anume fel

cu pleoapele despicate

ne urmărea lumina îmbolnăvită

de singurătăți maligne

,,o voi putea închide, spuneai tu,

-inima ta- la picioarele mele obrazul

tău mat cu însemne

îmi va cere cândva iertare,, și

eu supărător de sticloasă

cu genele îngenunchiate

spre ne-voia-ți mă decoloram

ca un vitraliu în limbă de noapte

,,te voi putea închide,, tot repetai tu

cutremurându-ți pletele de plumb

rocă / inima

râului mai mult sânge va cere

pădurile vor încărca arbori din oase

o pasăre amară pene va sparge ca într-o

construire cu brațele slabe

un șarpe în cuib

și o inimă de sclavi

nu va mai fi

om nou

Nu ai mai multe

așa că ai grijă

zidurile astea care te încadrează

nu sunt atât de nesemnificative

limite de flori nu există

însă deschide ochii-gene

trebuie să obții sabie lucitoare

să tai înaintea orbirii

ierburile în creștere

din stânca inimii