despre facere

pe lângă cimitir să nu treci niciodată
cu pieptul dezvelit are moartea un fel al ei
anume de a ne ademeni cu mirosuri de poame verzi
cu ramuri de măslin nu spune nu nopţilor de mai
florile de liliac şi-au sugrumat demult petalele
în boabe de sânge şi dacă mai există totu;i cineva
care să cânte prin taverne asta-i pentru că umbrele poeţilor
trag pelerinelor năvodul peste cap să intre
în altarele bisericilor părăsite
în care şi-au făcut adăpost corbii uitând
pentru o scurt[ vreme faptul
că suntem un neam cu profunde rădăcini
de copaci carnivori că ne hrănim cu
chipurile pierdute
că nevestele îşi desfac pletele
bocindu-şi prin burţile nefaste
ceea ce nu au mai putut naşte
http://youtu.be/t2HcLb9fyZg

era vremea secetei

http://www.popascultural.ro/dorina-neculce-2/?fb_action_ids=357281597725460&fb_action_types=og.likes&fb_source=aggregation&fb_aggregation_id=288381481237582

era vremea secetei
oamenii se ascundeau
de pământ pasul lumii răsuna haotic
vremurile de apoi ni se spunea
că vor veni bărbaţii aceia cu scuturi
că vor întuneca văzduhul cu săbiile lor
şi se vor închina femeilor frumoase
vor plânge copiii întunericului
ca la o înmormântare
a numelor
ca la o priveghere a umbrelor
ne vom lua de după umeri
iar ei ne vor ţine plictisitoarele
prelegeri la gura sobei
despre tărâmuri
visate
cusute
dospite
dorite
necurate

pe la răscrucile de trupuri

femeie îi zice
cinsteşte numele bărbatului tău şi
uşa i se zdrobea de perete
în tunet şi umărul îi aluneca
prelung
ca un vaier al spicelor de grâu
culegea florile tăcerii
şi le aşeza pe frunte
desfătându-se într-o mare
de petale decupate

câte ceasuri să fi trecut
nu ştia dar el era acolo
înfipt până la brâu
în vechiul mal şi nu ştia că până şi malul
o să se surpe că cerul o să se amestece cu zarea
ca la o cină a băutorilor de umbre
stai moarte mai şezi uite colea
de ce să nu îngădui azi
nu se mai numără morţii
nu se mai scutură
copacul facerii au
secat de mult izvoarele şi
ne adunăm târându-ne umbrele cu toţii şi
ne zdrobim unii de alţii

să iasă să iasă striga copilul
astupându-şi dinţii
vedeam cum se întunecă iar zarea
vedeam cum ies peştii buimăciţi din burtă şi el striga
să iasă să iasă ooo aşteptare nefastă
câinele dingo i se înecase
de peste un an
.................................................
pe la răscrucile de trupuri
se bat iar cuie ruginite
cu zdruncinări de semne
pe la răscrucile de drumuri
de la o vreme
nu mai trece nimeni
o să îi recunoaştem
cândva
o să îi...
când ne vom scoate capetele
ca la comandă
printre sârmele ghimpate

discurs democratic

uite prietene par a fi dezrădăcinata ce îşi caută

casă cineva mă strigă obsesiv: emmy dar

ştiu că nu mai este vorba despre mine

(sunt femeia culegătorului de umbre)

dintr-o casă străină trebuie să învățăm

liniștiți cum e să fim

buni cetățeni smeriți care merg

întotdeauna la biserică şi se roagă

fără să aștepte alt-ceva apoi

toate vor trece şi noi vom

privi nostalgia prin zidurile dărâmate

gândindu-ne că numai

aici oamenii apusului pot fuma din tinerețe ca

din nişte suflete care se sparg în mii de glasuri

și așa o să începem a învăţa

că în democraţie nu

mai vorbeşte nimeni

de aceea lovim

din ce în ce mai nervoşi

cu picioarele în frică

trebuie să recunoşti și TU

că nu ai privit niciodată

în ochii unui câine

oamenii te-ar linşa numai

dacă ai deschide gura şi totuşi

e ciudat pentru că

îmi amintesc foarte clar

de trupurile lor scheletice dar hai

să trecem nepăsători peste asta

ca peste frigurile ascuțite ale iernii

.......................................................................................................şi

ca un semn bun în toată nebunia asta

simt cum mă îndrăgostesc din ce în ce mai des

de guverne post-decembriste

simt cum trec tot mai tăios

prin mine cu bratele lor deschise

spintecându-mi toate visurile

mi se pare că am şi devenit fără de voie

un fel de loc răcoros în care

ei îşi bagă picioarele sau

îşi adună umbrele târzii

îmi zic lasă

sunt doar nevasta culegătorului de umbre

ce rost ar mai avea să mă cunoască

oricum o vom lua

de la capăt...

de la alt capăt...

de la alt alt capăt...

delaaltcapatfărădecapăt

și nimic nu

se va mai schimba

în hățișul acesta de umbre

Spânzurata

(orice asemănare cu realitatea este întâmplătoare)

-Săraca, i-au rămas copiii pe drumuri, murmurau femeile târându-şi paşii cerniți până la moartă, la priverchi...

-Ce, Doamne iartă-mă, o fi pedepsit-o aşa de tare?

Curtea era plină de bălării. casa moartei părea de mult părăsită. şura cândva plină, acum doar îşi rânjea gura ştirbă...

-Erau oameni la locul lor, până a venit aista de prin ţară şi se tot cuibăreau pe la Anica, ziceau unii.

-Cuminţi şi la locul lor, aşa îi ştiam, şoşoteau vecinele, el- bărbată-su, puţin cu duhul, dar ea -vrednică şi harnică. o duceau, cu bune şi cu rele, dar măcar îşi creşteau liniştiţi copiii.

Parcă uitaţi, parcă rămaşi deja ai nimănui, copiii se îngrămădeau unul în altul, acoperindu-şi cu mânuţele mici rănile crăpate şi rupturile hăinuţelor ponosite.

-Când vine mama? întrebau ei, dar parcă aruncau întrebarea într-un perete nevăzut, pentru că nimeni nu se sinchisea să le răspundă...

-Cine-i femeia aceea albastră de pe masă? că nu-i mama...de ce doarme la noi? Şi trei şiraguri de lacrimi încercau să înduplece pentru o singură dată cerul...

..........................................................................................................................................................

Undeva, într-o cârciumă a satului, bărbatul cu ceafa groasă şi privirea încruntată de tătar vorbeşte cu paharul pe jumătate gol. Se clatină, se clatină ca o păpuşă dezarticulată surâzând nebuneşte:

-Proasta!!! Ce credea? Urâta...Aveam nevoie de o femeie cu care să-mi fac şi eu mendrele...Nu se uita-n oglindă? Cum s-o iau de nevastă? Nebuna...S-a spânzurat...Să-i fie de bine...Urâta...Şi măsele scrâşnesc, nestăpânind furia gratuită a amorezului de ocazie.

Oamenii de prin pre jur îşi dădeau coate dar nu îndrăzneau să îi reproșeze. Era aprig la mânie. Se spunea că nu odată a mâncat pahare pisate în crâșmă de se cruciseră sărmanii țărani, secătuiți de aburii alcoolului și de muncă. De frică l-au numit omul necuratului. Nici cu mamă-sa nu s-a purtat mai omenește. Când a murit le zicea băieţilor din sat că ar duce-o în cartofi şi sigur ar fi scăpat de toţi gândacii de colorado.

Aşa se limpezea povestea despre spânzurata, cum o numea el, fără să se gândrască la copiii orfani, la bărbatul puţin cu duhul care poate n-o să îi mai îngrijească aşa cum trebuie, nici la familia destrămată dintr-un egoism uriaş.

Lumea ştia multe despre ei. Că vorba aceea, ochiul satului e mereu treaz, mereu la pândă, dar nu poate face nimic, doar priveşte dezaprobator, mulţumindu-se că nu a căzut pe el păcatul. Unii mai zicea:

-Ştiam de ei...Uneori el era singur pe la mama-sa, pe acasă şi ea-i dădea târcoale. Doamne iartă-mă, dar trebuia să se gândească la ce-o așteaptă. El o chema în casă când trecea cu sapa, înspre câmp, pe la poarta lui. Nu zicea niciodată ,,nu,, şi intra nestingherită, aşa, ca o oaie la înghenunchiat.

-Taci, ţaţă, zicea alta mai cu frică de Dumnezeu, că te-aude cel de sus şi îşi scuipa în sâm de ,,doamne păzeşte,,.

-Ieşea doar spre seara. Uita de copii, de bărbat...Ce-i drept, el, bărbată-su era cam sărăcuţ cu duhu...Da` până la urmă tot şi-a dat seama unde bate nevastă-sa şi se cam săturase şi el de batjocoră, continua femeia luată de val. Parcă nevoind să audă vorbele vecinei credincioase. Na! Aşa! Să îşi verse şi ea năduful...Ce? N-o încercase şi pe dânsa ,,necuratul,,,? Dar a zis hotărât: Nu!!! Tare şi răspicat să audă şi el, necuratu`. Şi închide ochii oarecum a părere de rău.,, Ce, Doamne iartă-mă?,, se întreaba în gând speriată, parcă simţind mâinile aceluia cum o achipuie neruşinat pe sub fustă...

Mătuşa Anica era vecină cu moarta şi tocmai ea îi cuibărise pe cei doi, o vreme bună, prin odăile de din dos, fără pic de jenă, de parcă o sticlă de rachiu ar fi valorat cât viaţa amărâtei acesteia care stătea acuma întinsă, cu trupul schimonosit, cu urma roşie împrejurul grumazului, ca un animal hăituit, prin în propria lui cursă.

-Îs tineri ...Lasă-i, să se distreze şi ei, zicea ea cu o inconştienţă de alcoolică...

Nici nu şi-a dat seama că şi a ei a fost vina, şi sughiţa, chipurile, suferindă şi afectată.

Când a venit la priveghi senină şi rumenă la faţă, femeile au făcut un loc mare în jurul ei, de parcă ar fi fost ciumată. Ea servea liniştită şi impasibilă din rachiul de pomană picurând creştineşte câteva boabe în ţărâna flămândă:

-Să fie de sufletul ei, săraca, zicea...că tare a mai suferit...Şi lăcrima ca o femelă-crocodil, doar- doar o înduioşa vecinii care ar fi dat-o afară de spate, nu alta, dar nu se cădea...în faţa moartei.

O înmormântare tristă, nişte copii murdari care căutau cu ochii împrăştiaţi o mama ce nu mai venea, un bărbat care nu ştia ce se întâmplă şi câţiva bulgări de pământ răsunau în asfinţit ca un strigăt de disperare dar şi ca o eliberare a unui suflet chinuit...

............................................................................................................................................................

În copilărie o vedeam mereu cu fetele mai mari din sat, cu băieţii şi mi se părea cea mai grozavă dintre toţi.

Era veselă şi plină de energie. Ba învăţase prima din sat să meargă pe bicicletă. Din pricina asta toţi o admiram. Avea o atitudine de fată care, pe atunci, părea că ştie ce vrea de la viaţă.

Îmi făcusem din ea un model. Doream să ajung ca şi ea când voi fi mare. O priveam fascinați cu toţii şi ne-am amuzat foarte tare când am auzit cu cine se mărită.

-Liţa-Ileana-cu fusta lungă!!! Aţi auzit ???ne întrebam cu toţii...Se însoară cu fata lui moș Cracană cea mică...Ha-ha-ha!!

-Care fată?

- Aceea crescută de suflet de moş Cracană. Ea era de fapt fata Negreștilor...

-Da, daaa...Doamne, dar ce viaţă o să aibă cu un aşa bărbat? ne întrebam noi, parcă prevestind încă de pe atunci o mare nenorocire...

.............................................................................................................................................................................................

Clopotul striga, chemându-ne la aducere-aminte, după ani şi ani:

-O dezgroapă pe săraca, spânzurata...după şapte ani, măcar acuma s-o linişti şi ea ...Lumea zicea că o vede mereu, noaptea, cum umblă prin-prejurul gropii, prin cimitir. Cică îi caută pe necuratul acela care mănâncă la crâşmă pahare, ba unii mai spuneau că uneori spânzurata îl mai şi întâlneşte şi pornesc amândoi pe cărarea aceea ocolită de toţi oamenii. Aceea întunecoasă şi şerpuită, acoperită cu spini ce-ţi trec de umăr. Cum nu o ştiţi? Cărarea aceea care taie în două ogorul lui moşu` Onciu şi care duce la pârâu,

-Şi...Iartă-ne, Doamne şi ne mântuieşte, adaugă alta, bătând metanii largi, cu crucile correct punctate, creştineşte, întru numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh : Amin!! Femeia îşi atinge aşa cum a învăţat din străbuni, uşor fruntea, partea de jos a bustului, atingându-şi burucul cu vârful degetelor împreunate, pentru a se uni cu cerul şi pământul şi a alunga duhul cel rău de la dânsa. Aapoi se linişteşte adaugând pe şoptite: Şi sttau acolo, chicotindu-se în dedesubtul apei, până se ţese dimineaţa...

..................................................................................................................................................................

-Şi copiii? am întrebat-o într-o zi pe mama....

-De azi, pe mâine...N-o mai învăţat niciunu` carte. Băieţii sunt paznici la vaci, cu taică-su. Fata umblă mereu cu ziua, pe la unul, pe la altul....Iarna le e mai greu, ca n-au nici de unele...Le-am mai dus şi eu câte ceva. Aşa le duce fiecare.

........................................................................................................

La orizont, un soare plumburiu părea să se întunece a înmormântare...,

,A mai murit o parte din copilăria mea,, îmi zic. Fata cu pletele în vânt care ne privea vitejeşte, de sus, de pe o bicicletă, fata aceea plină de viaţă, care râdea aşa de sănătos încât înviora tot satul îşi scutura acum mâinile uscate ca nişte aripi, înălţându-se deasupra cerului ca o nălucă.

Încă de pe atunci, ştiam cu toții că el, necuratu`, o privea cu ochi de şarpe...Dar îmi mai amintesc şi despre faptul că ea,săraca-spânzurata, niciodată nu-l privea, ba îl mai şi poreclea cum îi porecleam cu toţii: Mucosul. Poate a fost o răzbunare sau o poftă ascunsă până la distrugere...Nimeni nu mai poate spune.

Pe atunci moartea nu exista...încă...

Nu exista.

Dar de atunci, există.

Moartea ne arăta la toți securea grea, dezgolindu-și capul, ea pregăteşte ştreangul şi îl vâră împrejurul grumazului care I se potriveşte...

aşa începea poveste

mi-au dat un copil
din tren nu-l cunoşteam
e al tău mi-au zis
şi nu am mai avut ce face
de atunci
mă plimbă zilnic să nu plângă
îmi zic să nu mă plângă
trenul ne leagănă
şi eu îi cânt îi tot cânt
copilul meu nu adoarme niciodată
s-a lipit de o banchetă albastră
îşi balansează mâinile
pe lângă trupul inert
mă priveşte
nu mă ascultă
dar eu nu ştiu
şi continui nestingherită
 să îi cânt
pe un câmp teribil de trist
din când în când
scot capetele înfiorate
trandafirii arătându-şi spinii-aşa începea povestea

dragă domnule M.

sunt aproape departe de tine
nu mai aud ceruri că altfel de ce
adâncul din pântec m-ar zăvorî
şi-mi zic iată sunt om în carne peste oase
e ca şi vorba filozofului :exist!!!

m-ai fi putut numi o noapte
cu brațele deschise viata poate
m-ai numi între un da şi un nu scrâșnesc
o sângerare a ascuțișului
până la os o zbatere cu palmele
strâns apăsate peste pleoape

într-un azil de suflete dacă mai putea găsi
ți-aș coase mâinile cu firul apelor nestinse
trupul să îți  fie același cu ochii tăi de sticlă
scânteind căderi pe marginea tivită de lumini
suspin adânc şi îmi zic sunt noapte dară
că altfel de ce mă întunec oare
de nu-l mai pot privi