ermetică

suntem închiși
în cercuri de foc
tăcerile noastre se întretaie
în cuțite de cuvinte
aruncate pe asfalt
încă nu s-a împlinit sorocul Doamne
îngerii tăi trec prin anotimpuri inegale
cu încălțările de fier în mână
nu fac zgomote deșarte nu
ne tulbură visarea
doar pâlpâirea aripilor
ne cutremură obrazul
și noi umpluți de singurătate
privim parada sufletelor alungate
ca pe un straniu sentiment amputat

Plouă

Plouă azi ca niciodată,
Ploaie verde și curată,
Trupul ei își pierde timpul,
Când privirea ta s-arată.

Tu, cu spaimă-i mângâi tâmpla,
Picură din cer lumină,
Iar iubita.ţi cea ca sfântă,
Îngenunche fantomatic, în grădină.

Plouă-încet și nu s-aude,
Dar nici valul nu s-arată,
Plouă peste trupul vostru,
Ploaia cea de altădată.

Plouă. iar, ca niciodată,
Plouă în grădina verde,
Apa lumii-i luminată,
Şi iubirea nu se pierde.

Reverie

Amintiri din viitor

Au înseninat cărarea,

Maci cu lacrimi de amor

În amurg pictează zarea.

O tăcere așteptată

Vine-n vise pe furiș,

O, dar parcă-întâia oară

Văd un rai de aluniș...

Și auzul meu distinge

Susurul din vise ninse,

Pe obrazul meu se stinge

Toată dalba de narcise.

Dragă liniște, din noapte,

Ai venit sau pleci în stele?

Aud mii și mii de șoapte

Peste cerul vieții mele.

Vreau cuvintele să-mi fie

Zori de zi în asfințit,

Glasul lor să-mi fie glasul

Şi ecou neamuțit...

Un pârâu își varsă vadul,

Plânge-o floare-năbușit,

Căci iubirea parc-o arde,

Noaptea-încet a tresărit...

rugă

mai îngăduie doamne gurii mele

să reverse aburul de lumină

îndreptându-mă spre maluri

trec peste hotarul neputinței

cu pantofii strâmți ai vieții

în mâna dreaptă îmi trag

picioarele arse de liniștea asta

înmugurită care îmi acoperă golul

inimii de dinafară înauntru

brațe îmbătrânite mă cuprind

amăgindu-mi ochii cu aceste

scurse primăveri iertătoare

și cerșetoare

mă supun

cu mâinile săpate

într-o tăcere albastră.

ermetică

 ermetică

sufletul meu
-pasăre amară-
îmi smulge rădăcinile
printre mâini
prefabricate
din lacrimi de soare
aprinde macii
în lanuri albastre
ca pe o candelă
a tăcerii

 সম্পূর্ণভাবে রূদ্ধ

আমার আত্মা
এটা আমার শিকড় plucks
হাত মধ্যে

সূর্যের অশ্রু থেকে
পপকর্ন হালকা
নীল ক্ষেত্রগুলিতে
একটি মোমবাতি মত
নীরবতা


герметичний

моя душа
дитяча
Це вириває мої коріння
між руками
збірний
від сльози сонця
світло попкорн
в синіх полях
як свічка
тиші

nevralgii

ființa mea nu mă mai strigă
însetată a obosit
inima nu i se mai deschide
i se zărește numai ceasul
şi eu stau în genunchi
așteptând să treacă trenul nerăbdării
prin haltele murdare câinii hoinari
îmi arată colții: ho viață nebună
sunt doar eu îmi port
peste liniile vieții
trupul răscumpărat
nimeni nu mai suflă
în opaițul nopții
orașul demult a adormit
cu fularul tras peste gură
în venele mele destupate
auziți cum trece timpul ca un
cavaler medieval
înarmat cu armură de ceață.

ars poetica

ars poetica

mi se îngăduie să trec

prin râuri de iluzii

,,născut, iar nu făcut,,

captiv pe un tărâm

al marilor înfrângeri

mi se permit uitările

în oase sugrumând tăceri

și acest miracol

supranumit Poezia

încă îmi ridică pleoapa

în care nu

ar mai încape

Nimeni

înaintează sufletu-mi

cu mâinile legate

de un perete trans(lucid

trupul meu cald

anume

jertfă

atârnând

erotică

în mine se odihnesc fluturii fierbinți
mă întind pe feliile de pâine comunistă
şi eu nu ripostez alunec de-a dreapta
de-a stânga inimii ca o pendulă atârnată
între cele două lumi
,,sunt doar o fabrică
de sânge,, le strig: sunt
doar o fabrică
de oase pustiită
părăsită dezmembrată
tăiată şi vândută
bucată cu bucată
amintire prăfuită
a unui vechi regim
îmi rup şi acum trecătorii
trupul pe ascuns
sub ruine mă
împart până la
ultimul cuvânt
îmbrăcat în sârmă
cenușă
şi scrum

doi dinţi din faţă

doi dinţi din faţă
trecem printre linii ascuțite în semne literare
trecem peste un pământ de fluturi congelați
tropăim cerându-ne drepturi
până când le vom recunoaște chiar unora
mersul de pitici în paşi de vals
cu buzele lor țuguiate sorbind din aburii infatuării
nopţile mele vor fi mai albe iar ploaia o să îmi răstoarne
şuvoaiele în valuri şi o să încerc
la comanda minții să scriu aceleași
poeme fade tunse de ochii șarpelui
vampe cu stil şi le vor numi ,,subţirele,,
pentru că metafora mea nu mai îngraşă păduchii
rămas aproape singur le voi zice cu aroganța
crescută în pâine: acest secol nu mai există
există doar curve cu fese întărite
adulate şi a-probate de trupurile(timpurile) groase ale unor
oameni de rezervă IATĂ ce numesc eu
o lume mai bună o lume în care poate
să încapă şi poetul ascuţindu-și pana
la ușa poeziei

totuși
dincolo
parcă era loc de mai mult
dar nu mai am nimic de reproșat
sistemului acesta mut
acestui veac numit-Îndeajuns
nu îi mai datorez nimic doar
calc peste cioburi şi nostalgii
trec peste aceleași linii şi semne literare
îmi ascut verbul ca pe un creion uitat
găsit întâmplător într-un sertar al lumii mult
prea-prăfuite de șansa
la o viață mai bună
de forma colților rozând
în viermii zădărniciei

Lumina nu se stinge

Păcatele se învârtesc în mine,

Ridic mâinile spre cer şi

desenez o cruce a văzduhului.

Înalț un Te Deum

spre zgomotul lumilor mele.

Cântecul se rotește împrejur amețitor,

amenințător, asemenea unei neînaripate

eliberată-n etern.

Trupul mi se clatină în acordurile 

muzicii femeii-pasăre.

Azi, am dezrobit lumea.

Mâine, oamenii vor zâmbi mai mult

și frăția o să renască

pe deasupra mormintelor

acoperite cu flori putrezite.

Ea va strivi somnul negru

ca pe o năpârcă rotunjită

în sângele smuls iar

Oamenii vor merge

într-un singur pas

peste duhuri flămânde

Vor modela o altă viață,

dincolo de întuneric.

Într-o cale ce agoniza voit,

urmând procesul degradării.

Frumusețea seamănă

cu suspinul Lui Iisus

pentru o lume mai bună.

Lumina nu se stinge niciodată...

miracol

copiii cerului vor moșteni pământul
murdari cu mâinile înmănușate în stele
vor paște oile păstorului
cosind prin umbrele înserării
se vor întoarce în izvoare
cristaline susurând a mirare
glasul țărânei o să-i asculte
copiii pământului vor moșteni cerul
cu mâinile lor curățate
în lut vor modela
stele din coaste adamice
fecioare născute în lujerul florii
atinse de paloarea luminilor
le vor ține calea dăruindu-le
mănunchiuri de prunci
cu fețele sacre scăldate
în lacrimi de soare

Rechemare

Astăzi numele Lui Sfânt
L-am privit cu înfrigurareŞi-am rostit un legământ,
Înălțându-mă spre Soare.

Fiindcă-n zborul meu fierbinte am aflat
Faţa Sa, nemaivăzută, ca un fulger rechemat.

Tresărind, dar fără mască mincinoasă,I-am cerut să mă ierte de păcat.

Am vrut

Am vrut să-ți număr coastele din trup
Să văd de n-ai cu una-n plus.
Dar tu te-ai dus în sânge de Apus,
Și încă mai aștept pe ochi
Acel sărut adevărat,
Mă-întreb de te-am pierdut și
Mă înfiori (ne)vinovat
Ca un răvaș ucis
De nemilosul gând 
Ascuns în vis.

Am vrut să te întorci din Rai,
Din trista amintire, pe chip
Cu florile de mai culese
Din povestea de Iubire.

(Dar m-ai închis sau
Poate m-ai ucis în prag
De Paradis)

Și-atâtea nopți te-am așteptat
(Fantomă pietruită în păcat)
Tu n-ai venit, doar m-ai strigat
Şi m-ai stârnit, când pasul meu
A adormit.

Prin stropi de lacrimi m-ai cutremurat,
Te mai întreb şi azi, și-alaltăieri
Te-am întrebat : De ce-ai strigat?
Și mi-ai bătut cu aripa în sânge
De-au început şi stelele a plânge.

Ai spus că ochi-mi negri te-au chemat,
Dar eu doar sufletul ți-am adăpat
Cu un surâs pierdut, (cu)tremurat...

strigătul

era o zi însemnată
în calendar să fi vrut
și nu o puteai uita
doar strigătul m-a făcut
să tresar prin somnul de plumb
oarecum vinovată

femeie!!! iată inima ta!
și inima mea se zvârcolea în țărână
arzând împrejurul ei totul
dar nu voia să mă ucidă

femeie iată trupul tău
striga glasul pe care
pentru o fracțiune de secundă
mi s-a părut
că l-aș putea recunoaște dar
trupul îmi zăcea inert
ascuns între coaste ticăia şi
îndrăznea cu un simplu semn
să îmi înflorească
livezile de pruni în care
de la o vreme se sinucideau fluturii
cu boturile pline de sânge

ca la un concert cu rolling stones
aprindem brichetele
murmurăm ceva imperceptibil
lăsând toate cuvintele la soare
a plouat
a plouat doamne îmi zic a doua oară
și trupul meu
pe care acum mi-l recunosc
s-a umplut iarăși de fluturi
de fluturi
de fluturi
cred că măcar acum
o să  le fie îndeajuns

vernisaj

casele subterane au geamurile mici și locatarii nu mi-au văzut vreodată. chipul mă cunosc doar după sunetul metalic al sandalelor albastre cu blacheuri. subțiați de bătrânețe.umblă prin cimitire cu inimile  lor ferecată în steaua de mare de pe faleza necunoscutului aud glasul lor nesigur sau mi se pare că-l aud. oricum eu visez cel mai mult din fortul ăsta blestemat unde mi se percep atâtea taxe, împing umărul somnambulului cu gene lungi:-hai, du-te!cine ți-a zis că vindec nebunia? îmi lustruiesc îndelung cuvintele cu peria de sânge și vreau să cresc puțin cât de puțin firul de sânge mi se încheagă pe bărbie ca un îndemn la fericire şi clovnii uriași pozau în îngeri fără aripi completând colecția de primăvară/vară unui cioclu argintiu

radiouri crestine

https://www.resursecrestine.ro/linkuri/120825

Sfâșietoare nepotrivire

prin tine treceam

inconfundabilă stare

de bine când se numără anii sorții

şi stam cu palmele

încrucișate înapoia ușilor

din piatră sprijinindu-ne umerii

de trupul leilor sculptați

în aburul fierbinte

visurile mele au temelii spun

nesupunerii mele unii mă recomandă

caselor de sănătate-sfâșietoare nepotrivire-

sughițului albastru îi culeg mărăcini

starea de bine persistă

încovoindu-mă zilnic

fixez hipnotic ochii în

lumina necruțătoare

a orașului ascuns doar

Luminii supreme mă voi supune

toate le simt şi le pot înțelege toate

mă nasc şi mă închin somnului

o altă viață

adoarme în mine

prin tine mă trezesc te caut

ah veşnicie poate am vreme

a trece şi umbra

mi se împleticea

printre celelalte unghii abandonate

ah starea de bine insistă-maestră complexă-ca o

solie solitară cu flamura albă

închisă nebunie tăcută

pe-aproape sacră

Tot întrebându-mă

Înfiptă într-o nerăbdare

de demult aștept cu tălpile de foc- e

ca şi cum aș avea un bandaj

în jurul capului

amorțită în toți şi în fiecare

în parte caut tulburătorul gând

fixând ochii în ochii fântânilor de dor

,,nimeni nu mă poate ocoli,, zic

abia acum sunt eu în esență pură

abia acum mă mai suport

ca pe un atom care a despicat în două

omenirea-,,sunt eu,, zic acoperindu-mi fața

,,cel fără de urmă fără de glorie sau nimb,,

uitat într-o cratimă

executat într-un ultim cuvânt

port pe umerii întregi

universuri/tandemuri cu mâinile înmuiate

în sânge ne mă și te caută

mă iartă pe când calc

faţa ascuțită a ierburilor amare

TOTîntrebându-mă

Statică

prin mine trec izvoare
tulburate de mugetul cerbilor de argint
şi toate ploile astea îmi zidesc neacceptările
socotindu-mi brațele de lut
cu spaima aceea îngropată de demult
care m-a numit Femeie

şi umbre simt cum îşi trec
mâinile osoase prin mine
ascultă!
cum mă alunecă în tăceri strigate
în cântece vii ecouri mult prea încercate
cu pleoapele de plumb dar
iată! stau iară piatră
îndelung șlefuită
în inima unor statui

scriu în cartea vieţii

cu rădăcinile tăiate cu
umbra trupului meu
sângerând
scriu în cartea vieţii
zădărnicia unui chip

observ
e ceva îmi zic
intens
interpus
ca un zid
nemăsurat
pe care nu-l mai
pot controla
aștept să se destrame cerul
în pâlpâiri albastre şi
aripa de stea clipocea nestins
pe când îmi croia veșmântul
cel veșnic tainic
tremurat
ca o ninsoare abstractă

Runa

La mine în cuvinte nu

Mai moare nimeni

S-a închis cimitirul cețurilor

Năluci cu umbrele șoptite

Urcă agale

Pe un alt drum al crucii

Ascuțind glasul răgușit al lunii

Cocoși de tinichea trâmbițează

Întru un alt început

Simpatizând cu depărtările

de-a latul sorţii

dar sunt atât de departe

asemenea pământului crăpat

m-au învățat să nu mint să nu fur să nu ucid

să nu jinduiesc şi încerc să mă înalț desculț

dezrobit eliberându-mă din pietre ating

doar valul nestăvilită unduire pe un portativ dezacordat

a nopții umbră îmi lasă murmurul stins peste obraz

şi strig hai lasă hai repede dar hai nu

mă mai suportă nici pietrele nu mai

au limbă fruntea să mi-o înalțe

să-mi tulbure sufletul

nimic din ce nu este al meu a sinelui țarână

nu mă astupă mă cu mâinile cusute

stau lipit aşa de tălpile voastre de parcă nu aş mai

avea putere să mă reclădesc de parcă m-a-înghițit pământul

haide hai inimă colindă cu buzele de foc

urzind în peșteră izvorul va curge

smirnă din plămădeala voastră

abia mă mai suport şi bântui zările albite

ca o nălucă dezlipită din burta fluturelui de mai/

îmi fac din stelele căzute un pat

de-a latul sorții

refuzul gândului curat

mamele mele nu

își mai strecoară pruncii

prin ușile deschise

fața omului

se va privi

într-un alt neam

o altă religie sau ţară

muntele de foc va scuipa

sângele iubirii

cu pasul legat

bărbații nu vor

mai ști să mintă

în adevăruri crude

le va atârna grumazul

ca într-o săpătură adâncă a șarpelui

culcuș straniu al capului aplecat

printre ierburi de fier

le-a rămas doar urma

ceasului de jad

numărând Clipa

în strigăt sacadat