poetic creed

allow me
to pass

by rivers of illusions

,, born and not made ​​,,

trapped on shore

the great of defeats

allow me oblivion

stiflng silance
in bones
of silence

and that miracle

still
raises the eyelid

She would not believe

any soul forward with hands

connected by a wall

my body warm

certain offerining

nihil sine numini*

cobor geana luminii
pe cea din urmă treaptă până
mă asemăn zilelor brodate
când venele-mi plutesc
pe deasupra
arborelui de tisa
,,am obosit,, le zic
unor închipuiri trezite
cât să îşi lege șireturile
agățătoare la a ta dorință
doar un nume
mai poate
să te sângereze
gândesc şi ai simțit
în piept deja
cum se sting stele argintii
ca un puhoi de pulbere apoasă-'
în'prin'spre inima ta
*nimic fără dorință

in aceeasi inima cu mine

nu e momentul

să mă mai țin

de promisiuni

șansa nu mă poate ocoli

sunt un călău cu măna

cusută în sânge am

un acvariu şi un singur nume

lipit de urechea stângă

oamenii îmi strigă

pe același ton gingășia

e ca o urmă adânc săpată

de la o vreme pot

să dorm liniștită

între amintiri strigate

fiecare ticăie pe aceeași limbă şi

mă acoperă cu propria piele

e timpul să îmi cizelez şi eu

cum se cuvine poezia

să o scot din când în când

în lumină ca pe un anotimp neperisabil

des)

cusut deasupra lumii

înrolat cu bocancul ros

într-un marș forțat

duc un război

cu strigătele nopții

de parcă un străin

mi s-a așezat alături şi locuiește

în aceeași inima cu mine

de gura lumii

mi-am pus frumuseţea în cârje
încă o seară
de neuitat
martir
militant
pe drumul
spre linia întâi
privesc
înspre moarte
cu un fel de sfială
să fie aceeaşi
care mi-a furat
părinţii
să fie acelaşi
trist fatal
nefast legământ
care ne târâie umbra
pe umeri

o chemare

Strigă clopotul în turlă
O chemare neumblată,
Oameni, obosiți de trudă,
Cad pe brazda lor sărată...

Vin uitații să se-nchine,
Pe la porțile înserării,
Curățând pe dealuri spinii,
Un păcat al asteptării..

Ne privesc, trudiți, bătrânii
Chip de sfinți uitați în strană
Nins-au peste ei iar anii,
Își mai leagă câte-o rană...

Îi privește-n ochi uitarea
Și le sapă-n inimi sfinte
Amintiri ce-și poartă starea
Îndeamnându-i înainte...

ochiul

În jalnice ecouri neiertate,
Şi zidul sacru a-început să plângă,
Se zbat în mine păsări neînaripate,
Zăpadă mă sufocă, îmi trece peste tâmplă.

Privește-n silă moartea,
deschide ochiul hâtru, învinețit pe gură,
Așază-n palmă capu-i mândru,
M-acoperă cu zgură..

Mi-atârnă trupu-n soare
Se uită cu-împăcare,
Își trage-n umbră chipul
Și-nvață cum se moare...

moment de sinceritate absolută

de ceva vreme
nu mai scriu
îmi adun doar trupul
fâșăind ca o hârtie creponată
astupată în urme de cerneală
,,un individ mai putin
la religia morţii,,
ar zice unii
poezia
agonizează
în mine
o vreme
așază
pustiu
şi ascuțișul ghearelor
îmi ciobește inima