nelinişti de-o noapte

mutaţi păsările
progoniţi oamenii
pustiiţi sufletul
rătăciţi apa oceanelor
din cuvânt în cuvânt
nu te mai încap baierele lumii
poezie astfel te simt şi te ascund
ca pe o mamă părăsită
ca pe un gând nenăscut
care abia îmi pâlpâie
ţesut cu acul sub piele
şi-aş vrea să te am
şi-aş vrea să te vând
ca pe o haină învechită
nesătul de a mea soartă
neîmpăcat cu a mea umbră
rouă tăiată în mijlocul zorilor
taină culeasă înjurând
(te cert şi
te iert
te plâng şi te strâng
cu ochiul de înger
cu trupul te sânger)

niciodată nu e deajuns

nu cer nimic în schimb
decât să ne ascundem umbrele
undeva la uscat pe o sârmă foarte moale
şi să creştem nepăsători
ca în fotografiile îngălbenite
din rama vopsită-n albastru
trupurile noastre să iasă în sfârşit
din închisoare mulţumindu-i gardianului
care a spart sticla şi a deschis
cu uriaşa lui cheie ruginită uşile zăvorâte
n-ar fi trebuit să pleci gândeam oricum
aşa sunt eu mai frivolă
şi-mi plac băieţii pletoşi
care cântă la chitară
uneori mă rog pentru ei
doamne niciodată nu e de ajuns

dar când o să fiu mai mare
destul de mare
mâna mea înmănuşată
o să te hrănească şi
tu nu o să mai suferi şi
n-ai să te mai tângui
scoţându-ţi cu unghiile înnegrite
durerea din piept o să o lăsăm
să se zbată şi să moară apoi
o să călcăm prin ţărâna încinsă
cu paşi de copii
sărind până spre miezul nopţii peste ea
o să tot strigăm cu miorlăituri
de pisici stresate:
-ninge-ne doamne ochii
cu stele înaripate
nu mai lăsa trupurile astea uitate
că şi aşa au crescut prea mult
asta o ştii

cu mâinile întinse

traducere, Daniel- Gerard

Here was the place
in which we use to....
say far-well.
Each one with his dreams
each one with his nights.
With His owls....owling beetween young trees
We feed them in the hit of the nights,
to stop crying,we sang them
and we bend them....untill they shought.....Mother.........



cu mâinile întinse, din volumul în lucru ,,Între Întuneric şi Adânc,,



aici era locul
în care ne şi luam rămas bun
fiecare cu visele lui
fiecare cu nopţile lui fiecare
cu bufniţele lui huhuind prin lăstare
le adăpam în toiul nopţilor să
nu mai plângă le cântam şi
legănam pe când ele strigau răspicat :
-maaa-ma! şi noi le tot adăpam
cu lichid vâscos incandescent
ele se trezeau de-a binelea se stu
diau unele pe altele ca pe nişte stele
apărute brusc într-o nouă cale lactee
nici nu ştiam că pot trece peste toate astea atât de uşor
îmi făceam fără să fie nevoie muuult curaj
ca atunci când te simţi foarte singur
în mijlocul unui ocean naufragiind când
ştii că ai aproape doar mângâierea aceea de departe
şi încă nu vrei să te naşti te complaci în nimicuri
te adresezi de formă unei instanţe imaginare:
-doamnelor, domnilor,
e iarăşi vineri,
e după cum ştim cu toţii
ziua aceea în care albul devine alb
pielea devine piele omul devine în sfârşit Om şi
rămân interzisă în mijlocul furtunii numărând tunetele
din doi în doi
ai crede că m-au făcut
doar ca să le stau aici
cu mâinile întinse

scâncet uitat

cât de complicată e viața asta domnule îi ziceam
pe când îi coseam nasturi de hârtie la cravată
ce faci mă întreba
și încerca să-mi iasă
pe sub coastă asta pentru ce
mă tot întreba el și
din puținul meu legam strâns
împrejurul gâtului lui
târzia mea tăcere
ca pe un clopot ruginit
tunat în a lui fereastră

acum hai să văd hai să îți văd iar
zâmbetul pe care deja mi l-ai obosit

și strig sau dau să m-ascund dar
el era acum
un fel de scâncet uitat
într-un tablou hieratic
c-un eden destrămat

statui de-o noapte

statui de-o noapte


era singurul băiat de la chimie
care știa atât de bine
a îndoi secunda
până se făcea Timp
îmi plăcea să ies
noaptea nu aveam trup
doar două părți de carne
împărțite cândva
oamenilor de rând și
el făcea din mine un copil
cu obrazul de ceară
,,să văd zicea să văd
dacă o să te mai recunoască
aceia care îți tot spuneau că
ești vulgară și îți întorceau coastele
înspre ei ca pe un drum prăfuit
pe care își duceau sacii în spinare
mai știi tu mai știi insista el,,
ce?
nu-mi răspundea niciodată
doar lăsa liniștea
să își desfacă aripile negre peste noi și
rămâneam tăcuți ca niște statui de-o noapte

Destin de poet: George Bacovia

patriotism patetic

într-un decor insalubru
cu o gară dărâmată
cu trenuri pâcloase
umpleam câmpuri
cu păpuşi tricolore
le trimiteam la război
un război al mâinilor murdare
un război al firelor de sticlă
asortat cu multă credinţă
cu multă voinţă
cu oameni planturoşi
părinţi ai copiilor de cârpă
într-o altă viaţă
oi fi fost balerină  îmi ziceam
pe când ei
îmi tăiau sforile
pe rând şi mă lăsau
să zbor aşa cât oi vrea
unde oi vrea
dacă oi mai putea
chiar am să mă transform
şi eu ca toţi ceilalţi
într-o balerină tricoloră
pe care să o trimiteţi
în fiecare dimineaţă la război