miercuri, 2 februarie 2011

la poarta zorilor

îmi amintesc ziua aceea în care
îţi deschideai pleoapa asupra luminii
iar eu îmi lipeam urechea de talpa cerului
şi ascultam tăcută plânsetul acela sinistru
al dorului uitat lucrurile îmi vorbeau
în sunete demult uitate

şi am început să te caut
pe cărarea deschisă a cerului
în mirosul îmbătător de lavanda
numărându-mi pășii
într-o matematică absurdă:
o mie de chemări
sute de duminici
lipsite de mine
o mulțime de nu
împărțită la da tot
alergam pe margine de timp
să îţi aduc nevrozele mele
roase în mijlocul zilei
de gura flămândă a soarelui

acum las amprenta nopții pe un obraz
încremenit la poarta zorilor
care au uitat să ne mai trezească

Niciun comentariu:

ermetică

suntem închiși în cercuri de foc tăcerile noastre se întretaie în cuțite de cuvinte aruncate pe asfalt încă nu s-a împlinit sorocul Doa...