îmi amintesc ziua aceea în care
îţi deschideai pleoapa asupra luminii
iar eu îmi lipeam urechea de talpa cerului
şi ascultam tăcută plânsetul acela sinistru
al dorului uitat lucrurile îmi vorbeau
în sunete demult uitate
şi am început să te caut
pe cărarea deschisă a cerului
în mirosul îmbătător de lavanda
numărându-mi pășii
într-o matematică absurdă:
o mie de chemări
sute de duminici
lipsite de mine
o mulțime de nu
împărțită la da tot
alergam pe margine de timp
să îţi aduc nevrozele mele
roase în mijlocul zilei
de gura flămândă a soarelui
acum las amprenta nopții pe un obraz
încremenit la poarta zorilor
care au uitat să ne mai trezească
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
uneori simt gustul apei de cristal ca pe o ploaie vaporoasă în care m-am amestecat până la cel din urmă verde confundându-... -
Drumul până la şcoală şi înapoi, era o adevărată corvoadă pentru mine şi fratele meu, Ionel. Totul devenea şi mai complicat, în special, în ... -
Mobila Era o zi de vară toridă, dar nu semăna cu cele de astăzi, îmbâcsite de praf şi zăpuşeală. Până şi căldura acelor zile era mai uşor de...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu