o altă formă de viaţă

nu
ştiu de când stau
cu genunchii aplecați
la margine de timp pe
culmile tăcerii învălurită în aburii calzi
trandafirii fantomatice împletituri baroce
îmi însemnau zidul pietros cu urmele unei alte vieți
divergente care se (re)crea continuu ca un asalt în forţă
pe un câmp minat al soldățeilor de plumb captivi în sforile însângerate ale păpușilor de ceară
şi pătrundeam anevoie în apa densă a tabloului medieval înrămând culorile şi visul quadridimensional
mi se părea că ţi-am pătruns fără de voie în carne mă plimbam ca pe un imens bulevard iluminat cu felinare alb/albastre
râdeam cu faţa pe jumătate pictată de picioarele fluturilor imenşi
un labirint nuanțat voia să mă (re)cheme pe calea bunilor/în apa mortului adormit/ pe valul oglinzii vieneze/ închisoare de fapte / dar lutul moale vâscos îmi suprima surâsul şi trupul

esti specială şoşoteau ciorile mărunte pândindu-mi urmele sticloase cu vârful aripilor rezemate de marginea lumii
pare-se că şi vedeam capătul culoarului interzis
coboram trepte inegale în suișuri şi coborâșuri lente
aproape mă pierdeam în imensitatea simțirilor tale
dealuri cu fum
dealuri cu fum
dealuri sinistre cu capete umflate
amintindu-mi cum îmi deschideai uşi
când ne plictiseam de oameni şi
alergam de-a lungul luminii fără de țintă
ochiul mă înțepa ca un ac de seringă folosită
infectându-mi gândurile şi bănuiam cum port singurătățile pe umăr
bolnava de singurătate strigau rătăcitorii prin vise
şi-mi întorceau coastele pe dos paralizându-mi trupul
trupul meu ostatic dincolo de malul de cristal
privirile tale jalnice îmi mângâiau tăcerile cu dosul palmelor crestate
şi auzeam clar urletul de sirenă înjunghiată
cum îţi perfora pieile solzoase
oferindu-ţi o altă formă
DE VIAŢĂ

o iau de la capăt

când amestec țărâna cu fulgi de asfințit

mi se usucă straturi de cristale în palme

şi caut ceva uitat demult

ceva care mi se pare că a plecat

pe culmile nesfârșite și nu mai are cale de

întoarcere întotdeauna mă îndrept pe calea tăcerii

într-o ultimă strigare

repet mersul cu capul plecat

ca un robot dezmembrat cu

mișcările ruginite

trebuie să merg mai departe îmi zic trebuie să

scot toate cuiele astea din trunchiul lumii nu

o pot lăsa să sângereze până la sfârșit mă așez pe

lespedea de piatră și chiar mă întreb

ce e acela un sfârșit

trec pe lângă cimitir fluturându-mi mâinile ca un copil

obosit ochii mei lunecă în luncile vesele

și beau apă din pumni de poveste

un început poate fi și-un capăt de dumbravă unde se adună în miez de noapte naiadele în dansurile lor nebune aruncându-și cămășile imaculate pe aripă de vânt.

... mă obsedează ideea asta

și îmi arunc hainele rupte spre ceruri

îmi leg rănile crude şi m-așez pe iarba descântată

ochiul inima spatele oglinda le-amestec pe toate cu roua de stele

statui de-o noapte

era singurul băiat de la chimie
care știa atât de bine
a îndoi secunda
până se făcea Timp
îmi plăcea să ies
noaptea nu aveam trup
doar două părți de carne
împărțite cândva
oamenilor de rând și
el făcea din mine un copil
cu obrazul de ceară
,,să văd zicea să văd
dacă o să te mai recunoască
aceia care îți tot spuneau că
ești vulgară și îți întorceau coastele
înspre ei ca pe un drum prăfuit
pe care își duceau sacii în spinare
mai știi tu mai știi insista el,,
ce?
nu-mi răspundea niciodată
doar lăsa liniștea
să își desfacă aripile negre peste noi și
rămâneam tăcuți ca niște statui de-o noapte

ma.ternă

degetele tale mamă
neatinse strângând la piept
uitarea mea
degetele tale de granit
înțepenite în somnul hipnotic
mă urmăresc în zare
să-mi frângă tăcerile
în arc de curcubeu
îți calc pe urme
eu-fetița de metal
scârțâind căderilor deșarte
peregrinând cărările
spre nori
apun între cuvinte
(ce poate fi mai personal?)

într-un cerc sângeriu

judecata e o altă linie
trasată apăsat
peste toate liniile vieţii
de sub care se întind la soare
greieri agasați de ape şi
eu îmi desenez în jurul ochiului
un cerc sângeriu îngroșat de umbre
de aici pleacă întotdeauna Lumina zic
dar îmi închipui că mama
încă mai iese în faţa porţii
strângându-și în trup toate tristețile
ridică uşor stâlpul căzut
e mult de când a plecat
regina nopţii a murit
caii nu îşi mai găsesc locul
în şură s-a adăpostit un stol de lilieci
iar eu încerc din răsputeri
să nu mă risipesc
să mai rămân aici
puţin câte puţin cât
să le curăţ umbra nucului bătrân
să le astup geamurile sparte
să îşi mai aducă aminte oamenii
cum ne iubea pe fiecare
în felul lui singurătatea asta
chioară târâtă de câini scheletici
până la marginile satului

Sentinţe

mă împiedic în propriul nume

ce simplu și drept

îmi tremură genunchiul

îngrozit înghit gazul metan

și fac implozie de fluturi

oricine caută un cuvânt

retrăiește în mine

strigă-mă și-mi vei găsi

condamnarea

în palma unui înger

inima vibrând

ne potrivim atât de bine ceasurile
încât aud ecoul inimii mele vibrând
înlăuntrul luminii
într-un crescendo moderat:
-tic- tac- tic- tac-TAC
vecinul de la 4 fumează nepăsător
trăgând din zilele bolnave 
din când în când
pe deasupra capului
poposește sabia lui Damocles
şi mai era atât de puțin îmi zic
o oră în plus e totuși
un timp binecuvântat
în care ai putea să faci
piruete cu această primăvară
fără de miresme ascunse
îmbătate de inimi usturătoare
uniformizate după umbra aceluiași trap
intimidaţí de culoarea 
prea roşie a sângelui
ne deplasăm în flanc
lipsiți de copilăreasca bună
-cuviință
pe dunga cerului
plutitoare