aşa se umple golul

rămânea doar zâmbetul băiatului de plumb
ghetele murdare cu vârful despicat şi
o durere ascuţită în coaste
nu părea zi dar nici nu era
clipa marilor înfrângeri
cu mâinile adânc înfipte
în umărul dislocat
mângâierile păreau acum
tardive şi neadevărate
câţiva oameni se îngrămădeau
pe străzi cu sens unic
mâinile lor se înfundau
în buzunarele descusute
nici nu ai fi zis că acolo
departe de ochii vigilenţi ai
unui om cu patru labe 
se mai citeau câteva rânduri
în podurile suspendate

acompaniat de chiţcăitul strident
al şobolanilor flămânzi
poetul îşi îndeasă în zid
hârtiile îngălbenite
aşa se umple golul
gândea el
numai aşa
se poate umple...

dincolo de umbră

pe strada liliecilor numărul cinci
luminile se sting în oameni
spun asta asumându-mi criticile toate
desfac lanţul de după gâtul nopţii
şi mă aplec mult
asupra aceluiaşi ecran-gigant
mă iau de mână cu toate umbrele mele
dansăm dansăm pe cioburi vii de sticlă
apoi le alin cântându-le arpegii greierii mă-ngână
le povestesc despre bătrânul far
înfipt în trupul sfârtecat al mării
cum îşi înmuia mâinile în cerneală
acoperindu-mi cerul
despre bătrâna de la ultimul etaj
care sângera ascuţindu-se neîncetat
lăsa nişte semne ciudate
pe deasupra altor semne
un fel de cicatrici disgraţioase
ca nişte omizi brusc îngrăşate
peste un zid foarte înalt
,,să nu mă uite!,,
zicea ea
,,să nu mă uite!!!
ce poate fi mai trist
decât un om uitat
o-ntreagă viaţă
dincolo de umbra
răstignită pe un gard? ,,

simţământul persisă

de parcă aş avea nisipuri mişcătoareîn talpă
adăpătoare de fluturi
galbeni mi-s ochii
desparte-mă iarnă de vânturi
de ploi-usturătoare
sentimente amestecate
pe deasupra memoriei mele închircite
firul de plumb nu mai pătrunde.
sunt un amurg deşănţat?
sunt o tristeţe scursă pe un obraz de ceară?
sunt o firidă crescută în creştetul palmelor tale?
îngroşământ al nervurilor. zale frunzoase?
verde verde pal verde strident întunecat
uitată sunt în umărul pădurilor
îndoielnica mea cămaşă de zale
ţesută în norii de fum mă strânge
sugrumă
scârţâi şi scânteiez
a jale mă şi aprind
lumină în lumini

de la o vreme

am început să cochetez

cu moartea suntem ca două copile răzgâiate

care şi-au pierdut într-un tramvai aglomerat părinţii

ne-mpingem chicotim ne tragem de codiţe

ba uneori ne punem piedici.

dar într-o zi ea mi-a ascuns

toţi cunoscuţii

îi caut îi caut până mă cuprinde disperarea

se face noapte m-aşez cu fruntea în ţărână

caut cât mai aproape trupul meu

de trupul nopţii să-l lipesc

ascult ascult cum râgâie nisipul.

-hai moarte, să cădem la învoială!

mă dau bătută...doar spune-mi,

spune-mi!!!

unde i-ai ascuns?

să îi mai caut?

şi cât mi-ar trebui?

să urc sau să

cobor ?

am să mă sting

am să mă sting le-
am şi zis destrămându-mă
într-o dimineaţă
ca un lampadar
la marginea ceţei
am să uit
de iubire
de ură
de nevoi
... ,, timpul naşte iluzii, dragul meu,,
şi înapoia mea se spărgeau norii
sorbindu-mi zăbreaua
în larg
numai trenul morţii
o să îşi caute
pe sub valuri
o nouă umbra
un alt avanpost

Ana-fiica zorilor(din volumul,,Cu oamenii lui Dumnezeu,,)

Ana-Fiica Zorilor

Fata se stingea uitată, abandonată definitiv la marginea unui morman de cenușă care fusese cândva trupul ei...
.......................................................................................................................................................
-Ana, te rog să mă ajuţi şi pe mine să scutur covorul!
-Ana, hai cu mine în oraş să îmi cumpăr o bluză!
-Ana, aş vrea să merg la film şi nu îmi place să merg singură...
-Ana, te rugăăăm să ne cumperi şi nouă bilete la spectacol?
Niciodată nu zicea ,,Nu!,,.
Aşa era Ana, ca o soră mai mare a tuturor.
Mi-o amintesc din ziua în care a intrat cu administratora căminului de fete în care locuiam, în camera noastră. Ea ne-a privit scurt, tăios, supărată, pe fiecare în parte, cu o oarecare severitate materna şi, repede, s-a apucat de curățenie.
Recunosc. Odaia noastră nu prea arăta a cameră de domnișoare, dar s-a acomodat repede cu situația și ne certa cuminte, părintește, învățându-ne pe fiecare cum să păstrăm lucrurile în ordine.
Era cu câțiva ani mai mare decât noi dar se purta ca o domnișoară în puterea cuvântului care știe cum se ,,fac,, lucrurile prin gospodărie.
Ana era grăsuță, bine îngrijită și toată purtarea ei emana pace și bun simț.
Joia mergea la horă. Un băiat o curta. Ne bucuram pentru Ana, doar că băiatul, ca toți băieții de vârsta lui, nu era unul dintre cei mai sinceri. Avea deja o prietenă mult cunoscută în cartier, şi noi o anunțam repede pe Ana, explicându-i cu sufletul la gură cum respectivul o ducea într-o seară, de după umeri, pe cealaltă, strângând-o curtenitor.
Ana devenea pământie. Nu vorbea cu noi două-trei zile, dar o termina pentru totdeauna cu infidelul pretendent la inima ei.
Îmi plăcea fata asta voinică, harnică și care părea că știe foarte bine ce voia de la viață. Cred că toate ne doream să fim ca ea.
Admiram tăria ei de caracter, simplitatea, severitatea, curățenia sufletească şi chiar masivitatea aceea a trupului care nu era nici pe departe dizgrațios, ci aducea mai mult a chip de persoană de mare încredere care vrea să ajute pe ceilalți, ca o mână puternică, mereu întinsă, în caz de nevoie.
Pe vremea aceea, să fi avut vreo 16 ani, eram prin clasa a X-a de liceu şi mă interesau persoanele ca ea.
Voiam să văd cu ochii mei unde va ajunge Ana peste ani şi ani.
Oare va găsi ea persoana care să-i merite sinceritatea şi încrederea?
Aveam investigații de făcut şi misiunea clară de a o observa îndeaproape pe Ana.
,,Ce era în sufletul fetei masive cu privire tristă şi zâmbetul înghețat?,,
Nu prea știam pentru că era foarte secretoasă și încerca să se ascundă bine în carapacea ei de gheață.
După o vreme, am terminat liceul şi am plecat departe de ele, colegele mele de cămin nefamilist.
Acum eram învățătoare într-un sat îndepărtat dar le vizitam cu regularitate.
Cu ochii o căutam tot pe fata aceea care ne învățase să fim cumpătate și să ne respectăm valoarea umană.
Uneori nu o găseam și mă întorceam în satul unde predam cu un fel de bănuială că ceva rău are să i se întâmple Anei.
Dar toate au trecut așa de lin ca o batere de pleoape și eu aveam acum o viaţă nouă, ba mai mult, trebuia să mă gândesc și la mica mea  ,,carieră,,. Nu mai aveam vreme să mă gândesc la ceea ce am lăsat în urmă.
Era destul de trist fără atmosfera de cămin, fără micile şicane făcute celorlalte fete, fără neînsemnatele bârfe care se iveau în spațiul acela limitat.
Am regăsit-o pe Ana, într-o zi, cu privirile pierdute, răvășite. Nu mai recunoșteam nimic persoana de demult, sigură pe sine.
Ana părea, acum, un munte ce s-a aplecat prea mult, zdrobindu-se sub propria greutate.
Odaia ei aducea mai mult a camera de spital. Flacoanele de medicamente zăceau desfăcute pe o măsuță murdară. Şi ea nu mai mirosea frumos, a floare sălbatică. Mirosea mai degrabă a om care a murit demult şi numai umbra i se mai mișca haotic pe acele lungi şi străine culoare.
-Nu cred că e bine să dormi la ea, îmi ziceau unele fete.
Ana era acum părăsită de toţi şi de toate. Şi totuşi mi-am făcut curaj.
Iată că Ana era acum normală, ca înainte. Oare ce tot vorbesc fetele astea atâtea lucruri dubioase despre ea? Îşi recăpătase chiar şi privirile înviorate, dar nu pentru mult timp. Brusc ochii i s-au tulburat şi dintr-o data nu a mai scos nici un cuvânt de parcă cineva nevăzut trăsese peste ochii ei o perdea întunecată ce o despărțea de astă lume.
-A înnebunit, Ana! Au dus-o de multe ori la ,,Balamuc,,!
-Face urât! Strigă şi se urcă pe pereţi!...
-Dar de ce? Ce i s-a întâmplat?
-Ştii că ne vorbea de unul, Ionică. Lucra cu el. Credea că o ia de nevastă. Dar ăsta i-a râs în nas şi s-a însurat cu alta de la el din sat. Atunci şi-a pierdut minţile.  Ana a mers la el, în Cătămărăşti, a strigat la poartă că e nevasta lui. A smuls bucăţi din gard.
Acela avea nunta peste câteva zile. Familia proaspătului mire a fugărit-o cu parul.
Atunci a luat-o salvarea de la poarta lor şi au ţinut-o o vreme la nebuni.
După un timp, Ana a revenit la căminul de nefamiliști cu privirile mai tulburi, mirosind ciudat, a nebunie şi medicamente.
Lumea vorbeşte că de la o vreme trăieşte cu portarul căminului. Un individ ciudat, puțin senil, care ,,păzește,, clădirea pe timp de noapte şi după își face poftele, o duce şi pe la miliţienii din cartier ,,ca să se pună bine,, cu ,,legea,,.
-E adevărat!!! spun fetele. În fiecare noapte din camera ei se aud gemete înfundate. 
Apoi Ion, nebunul, iese închizându-și, tremurând, prohabul pantalonilor slinoși, gâfâind, tip-til să nu îl reclamăm pe la administratoră,
Nu îi spune nimeni, că dacă ar afla asta, sigur l-ar da  afară dar ar da-o și pe Ana și nu are unde să se mai ducă. Familia ei nu se mai răspunde, să nu se facă de râs. Și Ion ăsta nu o mai lasă în pace o cheamă şi-n ghereta lui de jos, de la parter. Ea nu zice niciodată nimic şi îl urmează de parcă ar fi drogată. Poate chiar este, pentru că ia mereu sedativele acelea mirosind a iod și a acru.
Ion, portarul era şi el puţin cu duhul, iar în ghereta lui o așteptau miliţienii. cartierului ca nişte hiene flămânde cu prohabul pantalonilor desfăcut . Dar cine să le zică ceva. Doar ei făceau pe atunci legea pe pământ. 
Uneori , Ana plângea, suspinând ca un copil. Poate îşi mai revenea câteodată din ghearele nebuniei. Privea cu neputință în gol şi îşi înfigea unghiile adânc în carne să-și poată simți durerea.
Oare îşi mai şi amintește ea în clipele de luciditate şi de acela care i-a scuipat în suflet?
Și o revăd cu ochii minții pe fata veselă, plină de viață care mergea singură la horă doar pentru că îi plăcea să danseze. Acea fata frumoasă și curată la trup și la suflet îmi face semn cu mâna de dincolo de Timp.
-E Ana, îmi zic, cea de altădată, parcă propusă de un ipotetic Manole spre a fi zidită în trupul ignoranței, al aroganței și poftelor unor indivizi grotești, desprinși parcă din tabloul întunecat al minților bolnave.
Dar Ana e aici, cu boala ei, cu trupul ei masiv, împietrită, incapabilă să se mai revolte.
De la o vreme, vizitând mai rar căminul, am observat sub scară un pat fără de lenjerie, cu o saltea mototolită şi murdară. ,,Ce Dumnezeu o fi ? m-am întrebat nedumerită?  Cum de a apărut patul acesta soios, camuflat în semiîntunericul de sub scară şi de ce??,,.
Am coșmaruri adeseori. Mă visez că vreau să o vizitez pe Ana . Dar văd  și patul acela păcătos. Aud vocile fetelor din cămin. Aud strigătul de ajutor al Anei. Mă grăbesc să urc și observ că au dispărut scările Apoi încerc să mă cațăr pe bara metalică, însă alunec, alunec, alunec...
Alteori mă visez sus, la ultimul etaj și aud strigăte de jos, din ghereta claustrofobă a portarului nebun. ,,E Ana,, îmi șoptesc în vis. 
Vreau să cobor dar jos un hău imens cască înspre mine o gură abisală.
Mă trezesc buimăcită, cu inima plesnind . Sunt tot în satul de la capătul lumii în care predau de ceva vreme Aici e liniște și pace.
Oamenii îmi apar așa de sinceri și curați cum numai ne civilizația îi poate zămisli.
Astăzi o să merg în Botoșani. Am un curs de formare la Inspectoratul școlar. O să vizitez căminul. 
Pășesc trist.  Nostalgia mă cuprinde ușurel de mână.  
Îmi amintesc de primele zile când m-am cazat în cămin. Eram singura locatară de pe acel etaj. Eram elevă în clasa a XI-a și economiseam bursa pe care o primeam de la liceu. Căminul era de trei ori mai ieftin. Revăd cu ochii minții toate prieteniile și certurile pe care le-am trăit aici. Admirația copiilor din cartier pentru mine era uriașă. Toți știau că în curând voi pleca să predau undeva, într-un sat. 
În cămin sunt mereu așteptată cu interes. Trebuie să îmi povestesc viața de la capătul lumii. ,,Cum sunt oamenii?,,  ,,Te iubesc elevii?,, Dar colegii, cum se poartă cu tine?,, Adevărul este că viața de cadru didactic, la început m-a dezamăgit total. Nu am găsit ceea ce îmi imaginam. Ba am găsit ipocrizie, lipsă de profesionalism și aroganță prostească, după ușa cancelariei.
Fetele din cămin şoşotesc de fiecare dată lucruri neplăcute despre Ana, dar nimeni nu are curajul să rostească adevărul cu voce tare: ,,Aici o aduc, noaptea, pe Ana, miliţienii,,...
Şi liniştea se lasă apăsătoare ca o gură uriaşă de peşte care închide în burta lui întunecată lucruri dureroase şi murdare. Era adevărat. Îl ameninţau pe portar, care venea uneori băut în post, că dacă nu o aduce sub scară pe Ana o să fie vai şi amar de capul lui. Şi totul se petrecea conform ,,înțelegerii satanice,,.
Se pare că şi-au făcut ,,numărul,, şi de astă-dată cu toții pentru că îşi i-au caschetele lăsate pe un colț de masă în gheretă. Îşi aranjează pantalonii şifonaţi şi îl întreabă pe nemernicul portar, privind preocupați într-un registrul cu procesele verbale:
-Ai ceva de raportat? S-a mai întâmplat ceva neobișnuit în ultimele 24 de ore, pe aici??
Omul, năuc priveşte trupul mototolit al bolnavei de sub scară şi raportează prostește ca un robot ruginit, nefuncţional:
-Trăiţi, dom` plutonier-major!! În timpul serviciului meu, din ultimele 24 de ore, nu s-a-ntâmplat nimic...nnnnnuuu aaamm niii-miiic de ra-por- tat!!! şi salută strâmb precum îi era şi mintea.
-Aşa, mama ta de pârlit, nu s-a întâmplat nimic...n-ai nimic de raportat,...şi râd cu toţii golăneşte speriindu-l şi mai tare pe șobolanul vârât în trup nevolnic de om ce părea aproape normal.
Patrula de noapte pleacă izbind puternic uşa de metal, priveşte în scârbă trupul închircit şi o porneşte prin cartier pentru a veghea profesionist la ,,liniștea și ordinea orașului adormit,,.
Spre dimineaţă, Ion impinge puternic trupul abandonat de sub scară:
-Hai, Dumnezăii mă-ti, mars în cameră că încep să coboare fetile şi te-or mai videa pi-aicia şî-mi pierd şî serviciul din cauza ta. Am casă, am nevastă, o să mai am amuş şî un copchil...Ţîe ci-ţi pasî? Ti călăreşti cu miliţienii...
Fata pare năucită, îşi pipăie îndelung trupul. Are lovituri peste tot, dar nu le simte...
,,-Sunt o cârpă, îşi zice ea, am devenit o cârpă vie,, .
Şi simte trupul cum I se desprinde, cum plutește...regăsindu-și liniștea.
De mult nu îi mai pasă de nimeni  și nimic...
,,-Sau poate am murit, sau poate am murit, se încurajează ea,, şi hohotind nebun, porneşte cu paşi târşiţi înspre camera-i ,,prizonieră,,,
,,Asta e Ana? mă întreb.,, 
Nu găsesc la îndemână un răspuns, dar nici o scuză plauzibilă.
.....................................................................................................................................................
Într-o seară de iarnă, eram în vizită în același cămin de fete şi deodată mai multi băieți au intrat în cameră. Mi se părea incredibil. Dar era după revoluție și lucrurile se schimbaseră între timp. Acum puteau intra și băieții în camerele fetelor. Ceea ce fusese un fapt condamnabil, cu ceva timp înainte, acum, era un fapt firesc. Nu îmi venea să cred că astea se întâmplă.
Unul dintre ei era foarte arogant și vorbea cu siguranța omului conștient de frumusețea lui.
O fată îndrăznește să îl întrebe:
-Tu nu ai fost prieten cu o fată de aici, din cămin?
-Am fost cu mai multe, zâmbește el cu subînțeles.
Dar fata insistă:
-O chema Ana...
Fața individului se întunecă brusc...Nori negri par să se așeze peste fața lui și nu mai scoate un cuvânt.  Brusc, se lasă o tăcere supărătoare și indivizii pleacă, de parcă amintirea Anei i-ar fi gonit cu acel strigăt de la poartă.
-Știi cine era? mă întreabă fata la care ajunsesem în acea seară. Era acela pentru care a înnebunit Ana. E însurat, are şi un copil, dar tot mai vine pe ,,la fete,, prin cămin.
-Să fie sănătos, să fie sănătos, să fie sănătos, repet ca un robot, automat... dar simt o revoltă interioară şi clocotesc.
Ana e veselă, într-o altă dimensiune a Timpului.
Ana îmi povestește despre un băiat cu bun simț, unul Ionică. E colegul ei de la Fabrica de lapte. E așa de bun, zice Ana.
Ana are o întâlnire nemaipomenită.
Oare să se ducă? Ea e ca o soră mare și bună pentru noi:
-,,Du-te, Ana!,, ,,Haaaiii!!!,, Du-te!!,, o îndemnăm în cor, ne bănuind că de fapt o ,,condamnăm,, la moarte.
O moarte a minții și a sentimentelor.
Oare câte ,,Ane,, vor mai fi trimise la întâlnire,, trebuind să înnebunească până o să ne dăm seama că suntem ,,oameni,, şi că nu avem vreascuri în loc de inimi?
......................................................................................................................................................
De undeva, de la altă margine de timp, Ana îmi zâmbește,
Povestea ei o să trăiască. O să trăiască...
Ana nu mai are cum să moară...Şi asta numai pentru că, în miez de noapte, eu am numit-o-,,Fiica Zorilor,,...stropind-i chipul hâtru, abuzat și abrutizat cu apă vie culeasă de pe un obraz de Lună.

de)Dublare

doar privirile mă mai despărţeau de Ea
aş fi putut să o strig dacă nu aş fi fost prea egoistă
aş fi reuşit chiar să o scot la mal plină
de mâl şi nuferi fantomatici
poate mi-ar fi fost greu dar
i-aş fi putut spune stai lângă mine stai
pe aici pe undeva o să îţi aduc
bucăţi aspre din cer dar vino
vino mai aproape până atunci
te las
să te hrăneşti deşi uneori
îmi dau seama că am gust
prea greu de ape şi
chiar dacă mă ascufund
nu am nevoi  niciodată
niciodată nu am nevoie de aer
îl păstrez ca pe un moft
în buzunar ca pe o inimă
din fier ce mi se zbate

nu pot să le explic acum
deşi ei mă privesc de după gard
nu pot să mai astup azi golul
din care nasc izvoare
cu gurile crapate
ca nişte copii scheletici ai foametei

şi ea stătea lipită de spinarea mea
cu gleznele zvâcninde
gata-gata de fugă cu pletele ei întunecate
de noapte abrutizată
cu ochi lucitori de sticlete
îşi ţinea respiraţia cu
degetele încleştate
ca eu să nu o simt
dar o simţea firidă
o simţeam ca pe un pumnal
adânc înfipt în coaste
ca pe un şarpe încolăcit
care mi se adăpa cu nesaţ
din braţele-mi sfârtecate