Dorina Neculce – Manifest Împotriva Prostiei

ziua cea neagră

din mocirla gândului sticlos
ieşeau aburi de nisip
ziua alerga pe o străduţă
cu nume de şarpe
trupul i se decojea
sub umbrele înserării
drumul se alungea
întinzându-şi peste tot braţele
şi ei nu încetau să o strige
ea încerca să se subţieze
îşi ascundea colţii de argint
o puteau crede
pe cuvânt
dacă nu i-ar fi observat
înotătoarele aurii
nu ar fi bănuit-o suferindă
de sânge prea negru

Eliberare

Pietrele s-au ros,

Picăturile ploii mele

curăță inima spartă.

Iarba-i mai bătrână decât amintirea.

Sălciile se scaldă în apa ochilor.

Dansul scrie focul sacru.

Priveşte în tine!

Ochii sunt grei, plumburii,

de din afară lumea te sapă

cu aceeași cazma tocită

Luna îşi face loc, se încuibă în tine.

Nu vrea să mai iasă.

Stelele o plâng, orfane.

Peştii te înoată

în amonte,

Deschide fereastra!

Urletul e știrb.


împreună cu poeetul Horia Zilieru, în Iaşi, la Muzeul Sadoveanu.

Aliens

Străinii care m-au prețuit
Iată, şi-au vindecat rănile.
Au şi plecat
Cu o licărire de lampă
În camera furiei
Au închis ochiul cerului
Spre o nouă înfrângere.
Din pâine, cel care este la pământ,
E-aproape câștigat.
Hoinar într-o lume de umbre,
Într-o luptă fără sens cu el însuși
În portalul de altă dată
Îngerul deschide trapa
Oferindu-mă ca pe un tribut
Cumpărătorului de vise
Cu obrajii străvezii și corpul
Încă mirosind a ierburi.
Eu sunt cel învins
Complet
Vindecat.

Capăt de drum

străinului care a poposit
pentru o vreme în casa noastră sau poate
mirosul trecutului îmi taie respiraţia

sufletul
pe tocuri
se înalţă

scrutez cu palma văzduhul
mai e mult până la capătul Veşniciei
străine
priveşte tu şi cercetează-mi paşii
ascultă cu urechea cerului şi
spune-mi
până unde
îşi poate întinde mâna
o moarte banală
aflată
la capăt de drum

bat în masa tainelor
cu pumnul tăcerii

opresc pânzele
în gândul cel mai de jos
aud piatra cum şopoteşte

ne cheamă la rugăciune
ca pe nişte fiare sălbatice
care au rătăcit
în noapte
pe ultimul drum