păsări aprinse au stins apusuri
peste inima mea
şi eu mă ascund
în scoarţa copacului foarte albă
a tăcerilor târzii unde
nu e prea lesne visarea
încă aud cum ies din pământ platanii pârâind
ca într-un scâncet sugrumat
ca într-o chemare albastră
desenând strigăte pe
geamuri fumurii foşnesc
umbre în rochia împleticită a singurătăţilor mele
înfloresc dimineţi până se risipesc
şi îngheaţă astupând locul
deschis al inimilor mele
ca pe o rană uşor cicatrizată
care încă supurează adânc
la margine de suflet
dezrădăcinat
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu