duminică, 21 mai 2017

Blestemul Zenitului



Un cântec îndepărtat
mă cutreieră în zorii dimineților de mai.
Dar Timpul trece pe lângă mine fluierând a nepăsare și
strig Nimicului, călare pe asinul umilinței, slobozindu-mi din pieptul prea plin, râul de hohote :

-Ning pădurile rănite,
Cu petale de amor,
Spini cu ace oțelite
Au spart pieile de dor...

Zace trupu-n putrezire,
Chiar parfumul s-a înecat,
Ai plecat fără de știre.
În zadar te-am căutat/
În zadar te-am așteptat...

Răspunzi într-un blestemul tatuat cu flăcări în Zenit:

-Mergi pe culmea veșniciei,
Cu albastrul tău fior,
Stea aprinsă a făcliei...
Te blestem, nu te ador,
Cu ale tale șoapte moarte,
Liniște să n-ai în noapte,
Să te seci în candid dor,
Vlăguită și pribeagă,
Nimănui să nu-i fii dragă...
Să te stingi încetișor...
Fără apa cea de Taină
Care curge răcoroasă,
la izvor...

Amintirea culmilor aprinse răsucește dimineața vinovată peste
oasele frunții boabele de sânge înfloresc pe degetele tale.
Diamante reci, șlefuite de vreme.
Mâna îți ia forma tulpinilor spinoase.
Spini otrăviți se înghesuie să te locuiască.
Lumea se luminează cu lacrimi înghețate,
strălucind în desfătarea răcoroasă a razelor de lună plină.
Mă și zărești, doar pentru o clipă, prin mulțimea pașilor pierduți îmi reverși în trup tăcerile târzii.
...
Mâini vlăguite reaprind din degete alt întuneric.

Niciun comentariu:

Tot întrebându-mă

Înfiptă într-o nerăbdare de demult aștept cu tălpile de foc- e ca şi cum aș avea un bandaj în jurul capului amor...