întunericul mă cuprinde pe
sub piele cu murmur de noapte
îmi intră în trup îngreunându-mi pașii
cobor înspre catedrala neamului cu
toți copiii orfani de mână călugări
cu cagulele trase pe față încarcă automatele
țintind fix în inima mea s-a adăpostit
un stol de păsări oarbe țipă straniu
sfâșiind catapeteasma bisericii golia fluturii timorați
se aruncă din turla proaspăt renovată își smulg aripile
ponegrindu-și picioarele cu sânge ascut sunetele
clopotului de aramă dându-ne vestea unei
învieri fără de slujbe fără de popi împiedicați în
sufletele copiilor nu ne mai
trebuie aripi
zborul e o necesitate a
gândurilor sinucise
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
uneori simt gustul apei de cristal ca pe o ploaie vaporoasă în care m-am amestecat până la cel din urmă verde confundându-... -
Drumul până la şcoală şi înapoi, era o adevărată corvoadă pentru mine şi fratele meu, Ionel. Totul devenea şi mai complicat, în special, în ... -
Mobila Era o zi de vară toridă, dar nu semăna cu cele de astăzi, îmbâcsite de praf şi zăpuşeală. Până şi căldura acelor zile era mai uşor de...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu