audiatur et altera pars

mă adâncesc în
rădăcinile străbunilor mei
înfierată cu semn
de milă
dau mâna
ca un arc
de peste trup cu un
posibil univers
al vânzătorului de stele

=cineva îşi vinde
jumătăţile de suflet
pe o tarabă
fierb fluturi aurii
adăpostiţi
în aburi de plumb=

mâncătorii de vise îşi ascut
degetele în
carnea mea
doar păsări fără  de
glas mai fac
rabat de la reguli
audiatur et altera pars

răul binelui

când porneşti
la drum
nu uita
florile răului
în inimă
s-ar putea să-ţi
izvorască
nuferi
de argint

nu

ştiam că vieţile
pot fi dame de companie
feministe cu automatul
veşnic încărcat somându-ţi
venele să urce straniu
dinspre golgota
pe o altă scară
înspre un alt cer
-reîntregirea poate fi fatală-
şi totuşi despre asta
nu pot scrie decât
pe o margine de hârtie
şi totuşi despre asta
aş vrea atâtea să
îţi poVestesc
dar fluturele nopţii
de sub lampă
mă veghează şi
nu mai am loc pentru
încă o inimă pentru
încă un suflet
nu mai am loc
în casa asta care nu
îmi mai este casă
în aripa asta
care nu
îmi mai este zbor
Îmi place   C

posturmă

și  ne vom și stinge
călătorul meu ne)gând,
uitat în trist acord sinistru
astupat,
chiar noaptea îmi va țese
aripi de înfrânt/cu lacrimi vii
de neuitat.

cu mâinile-i prea aspre,
cu palma ei, de înspinat,
obrazul ros îmi va cuprinde
sădindu-mă/femeie-om şi gând,
tăcere de strigat

și ne vom stinge,
ochiul meu de foc,
uitat în vatră
să mă ardă,
strângându-ne
văpaie-om și foc-
voi lumina
lumină stinsă
la un loc -sau
vâlvătaie

să am un loc

Din zori și pân` la stele m-am rugat,

Să am un loc umbrit, al meu, fără păcat,

În care nici în zi și nici în noapte,

Nu calcă pași de neumblat.

Și-n locu-acela, pentru mine, anume,

Să plâng, cu rădăcini, dacă se poate,

în tihnă, ca un rob, cu cerul aplecat.

Să-mi urce lacrimile, încet,

Să-mi treacă noaptea peste piept,

Să simt cum astă plângere, de lacrimi, rece,

Din zi în zi, încearcă să mă-înece.

Și-atunci, cu ochii mei de înecată,

Să te privesc, așa, cum nimeni
n-a îndrăznit, vreodată, Eu- 
lacrima-femeie, tremurată,

în ochi de apă tulburată.

ermetic

sufletul meu

pasăre necântată

îmi smulge rădăcinile

printre mâini

prefabricate

-lacrimi de soare-

aprinde macii

în lanuri albastre ca

pe o candelă

a tăcerii

postfata volumului ..Lumea din oglinda,,

postfata volumului ..Lumea din oglinda,,
aceasta postfata este scrisa de fosta mea diriginta din anii de liceu emoticon smile

Poezia-căutare și refugiu

După un profil de filologie, temeinic făcut la Botoșani în cadrul Liceului Pedagogic, membră activă a importantului cenaclu a aceluiași liceu, de unde s-au ridicat poeți ca Ioan Horațiu Lașcu și alții, unde spiritul lui Eminescu radiază lumina Cuvântului, alege calea Poeziei, găsind în cuvânt harul dar și energia care să-i definească personalitatea.
Dorina Neculce a publicat poezii în mai multe reviste literare, cea mai importantă fiind revista Faleze de piatră, a participat la cenacluri, și-a cizelat versul, cunoscând o traiectorie ascendentă, de „cometă” aș putea spune.
Cele 25 de poezii ale poetei apărute în volumul colectiv „Universul Prieteniei-Iarna”, publicat la Iași de către Asociația cu același nume, cântă, în expresie personală, iubirea, poeta fiind îngemănată cu lumina, cerul și îngerii, trăind într-un Eden în care visul o poartă prin întreg Universul - spațiu în care se petrec toate faptele ființei.
Prima carte de autor, semnată de Dorina Neculce, intitulată „Lumea din oglindă” continuă să cânte iubirea, dar registrul poetic se diversifică,

se lărgește, iar discursul se desfășoară pe mai multe paliere. O aflăm pe poetă în continuă căutare încercând să realizeze un echilibru între eul interior și ființele care îi populează lumea din oglindă.
Modernitatea acestor poezii este dată de viziunea lumii, de felul personal în care se desfășoară discursul poetic și de imaginile artistice care însuflețesc universul liric, punând în evidență particularitatea scrisului poetei.
Multe poeme fac trimitere la mitologie, poeta reușind să lege spații, timpuri și trăiri, într-un tot al existenței umane irepetabile.
Definindu-se drept „spectator” în lume și „uneori actor”, Dorina Neculce are convingerea că suntem „ai tuturor/ și-ai nimănui” chiar dacă Ea este „Vrăjitoarea cea bună”. Totuși „…lumea se stinge/ în straturi de stele / și visul se leagă / de mâinile mele”.
Muzicalitatea,metrica, profunzimea meditației din aceste versuri, amintesc de poetul nostru tutelar a cărui operă constituie izvor nesecat de inspirație și model pentru orice creator.
Dorina Neculce participă cu întreaga ființă la nașterea, facerea și prefacerea în universul în care trăiește, poezia ei fiind o meditație în fascicul asupra sensului vieții.
Printre poemele acestei cărți ne putem refugia, uitând câteva clipe de nebunia secolului în care trăim și acesta nu e puțin lucru.
Horia Zilieru-Lansare volum Lumina din oglinda-DORINA NECULCE

Maria Baciu