miercuri, 17 iunie 2020

Pe dealul de la Mileanca

  Vara, uneori, când se făcea duminică dimineaţa, tata ne îmbrăca frumos şi ne suia în căruţă ca să ne ducă la bunica de la Mileanca.
Era cea mai mare bucurie pentru mine, pentru că mergeam mult pe un deal abrupt care parcă nu se mai sfârşea. Mergean într-o linişte aproape nepământeană. Adia doar vântul, uşor, ca o pană de înger care parcă ne atingea din când în când pe spate. Îmi imaginam bucuria bunicii, hainele ei cernite şi obrazul ofilit de timp şi griji. Întotdeauna lăcrima când îl vedea pe tata şi îşi ştergea o lacrimă fugară cu un colţ ubmros al baticului:
-Ai venit, Nică, să mă mai vezi? Ai venit, dragul mamei? Dumnezeu să te binecuvinteze, pentru că nu m-ai uitat!
Tata trăgea căruţa mai la umbră, între copacii din livadă, dădea drumul cailor prin curte.
Caii parcă îi mulţumeau şi îi adulmecau mâinile cu boturile lor umede şi fremătătoare.
Tata îşi regăsea liniştea aici, la casa părintească şi casa aceasta cu cerdac şi lăicere pe laiţă era o adevărată oază de linişte şi de puritate.
Ograda era plină de verdeaţă proaspătă şi pomi.
De aici tata a adus şi acasă câţiva pomişori, iar acum aveam şi noi o adevărată livadă împrejurul casei.
Bunica vorbea puţin şi aşezat, şi ce plăcut răsuna glasul ei când ne striga de prin ogradă ca să ne împarte prune uscate.
Apoi, desfăcea cu mişcări line câte un borcan cu dulceaţă şi ne dădea câte puţin fiecăruia pe o farfuriuţă, lângă care adauga şi un pahar cu apă curată şi cristalină ca ochii Maicii Domnului.
Eu rămâneam cu ochii pironiţi de o icoana în care Sfântul Gheorghe se tot muncea să îl ucidă pe Balaur, dar balaurul devenea foarte puternic şi de fiecare dată când mă întorceam la bunica începeam a căuta din priviri icoana cu pricina. Mi se părea că Sfântul Gheorghe devenea din ce în ce mai vlăguit în lupta asta nedreaptă şi mă temeam ca nu cumva când voi reveni, peste timp, într-o anume zi, să văd în icoană chipul sfântului sfâşiat de balaur.
Suntem, încă, pe Dealul Milencii.
Tata coboară din căruţă şi mână caii cu îndemnuri domoale.
Număr paşii tatei: unu, doi, trei, patru. Am pierdut de mult numărătoarea. Acum mi se pare că aud bătăile inimii lui şi eu încerc din răsputeri să îmi coordonez gândurile în ritmul acesta sacadat.
Îngerul locului ne face semn să mergem mai departe, acum trecem hotarul.
Lângă mine e sora mea, Angela şi fraţii Ionel şi Ghiţă. Parcă suntem condamnaţi, cu toţii, la o îndelungă tăcere.
Din vârful dealului acesta fermecat se zăresc toate satele din împrejurimi.
Mă ridic în picioare şi număr satele pe degete: Neculcea, Galbeni, Balinţi, Tătărăşeni, Havârna, Başeu, Gârbeni, Drăguşeni, Scutari. Şi privesc fermecată întinderea aceea care mi se părea nefireasc de mare.
-Şi peste dealul celălalt, ce sat este, tata? îl întreb eu, arătând cu degetul în celălalt sens.
-Acolo e Vorniceniul, răspunde el, şi mă priveşte îngrijorat, dar stai jos ca să nu cazi...Acolo mergem noi la hram, la nişte neamuri care sunt de loc tot de aici, din Mileanca.
Brusc, îmi aduc aminte cum îi aşteptam noi, copiii satului, pe tata şi mama, şi pe ceilalţi unchi şi pe mătuşi, să vină de peste deal, de la hramul de la Vorniceni.
Ne bucuram pentru că ne aduceau cozonac şi sarmale.
Poveştile copiilor sunt din ce în ce mai înfiorătoare, pentru că unii, care vor să ne sperie, povestesc despre crimele care au loc, mereu, la Vorniceni.
-Acolo oamenii sunt răi şi te privesc aşa, spune câte unul care se încruntă caraghios la noi, şi..., continuă el, au nişte cuţite aşa de mari. Se oamoară unii pe alţii fără de motiv. Apoi, vine miliţia şi dă cu ceva prafuri până apare un film cu cel care a omorât oamenii. Miliţia îl duce la închisoare, dar apar alţii şi mai răi.
Eu îmi ridic gâtul cât mai sus, sperând să îl zăresc pe tata şi să îl sfătuiesc, atunci când ajunge acasă,  să nu se mai ducă la oamenii aceia aşa de răi. Aerul de pe Dealul Milencii miroase a depărtare, forfota lumii parcă s-a stins. Se aude doar clopotul bisericii satului cum se tânguie ca un bolnav.
Bunica e tot în biserică şi aprinde o lumânare pentru sufletul răposatului. Bunica mea nu a mai îmbrăcat niciodată alte haine, în afară de hainele ei negre, curate, mirosind a busuioc şi a mentă rece.
Pentru bunica, orice zi, oricât de tristă ar fi fost, era o sărbătoare, pentru că era un dar de la Bunul Dumnezeu.
,,A murit atâta de uşor, ne povestea mama, doar a lăsat capul pe o parte şi din gură i-a ieşit ceva, aşa..., ca un abur. Sufletul.,,

sâmbătă, 23 mai 2020

catismă

Isus trece iar prin Capernaum 
îl aşteaptă şi acum orbii muţii 
şi slăbănogul din evanghelie 
murmurul zilei se întinde 
 ca un vaier Isus trece surâzând 
 şi paşii lui înfloresc în picăturile de sânge 
milueşte-mă Doamne strig păşind 
peste luciul zbuciumat al apei 
pentru ce m-am îndoit 
Isus îmi întinde mâină pironită 
îl văd iară şi iară răstignit 
Paşii Lui de aramă lasă în urmă 
dâre de lumini inima Îi e 
un copac fără de sfârşit

joi, 7 mai 2020

sub doua semne


uneori simt gustul
apei de cristal
ca pe o ploaie vaporoasă
în care m-am amestecat
până la cel din urmă verde
confundându-mă cu Universul
am învățat că nu mă pot ascunde
şi sunt asemenea răsculatului
căruia îi cară urmele bocitoarele
târât prin colbul istoriei
tu mă numești lucoare
te simt ca pe o așteptare
ce îmi ridică mâinile de fum
spre tine mă îndrept militărește
îmi răscolesc sângele în rană
aud cum răsuflă orașul
plictisit sub două semne
de întrebare
cât două porţi uriaşe
învăluite în umbre de cetini

joi, 30 aprilie 2020

Cad suflete

Cad suflete din cer,
ca o ploaie albastră de fluturi.
Privindu-le haina de fier,
Le strig să se oprească o clipă,
să le destăinui visul trist de-aseară.
Dar ele cad, fără oprire,
și prima, și ultima oară.
Aripile lor ușoare mi se zbat sub pleoape,
Le simt în inimă, în gând,
în coastele, toate.
Strig:
-Uite, ploaia mea de suflete-fluturi.
Am trimis-o să îți aştearnă pe față săruturi,
cu aripi albastre-străvezii,
să te-ntrebe dacă ochii ți-s vii.
Să ne urcăm pe scara trupurilor-fluturi, spre cer,
aviea, să plutească, pe chipuri, același mister.
Speranța îmi ticăie fruntea
cu zgomot de șoapte,
O pasăre roșie cu ciocu-i de foc
îmi cântă în strania noapte.
Se uită la mine și mă întreabă cine sunt.
(În talpă rănile mi-s grele
și Timpul mi le vindecă, mergând.)
-Străină sunt, în astă noapte,
și-mi caut sufletul pierdut…
Dar cântă, cântă mai departe,
prin geam, în zare,
zburând eu l-am văzut!

ars poetica


călătorește poezia mea
înspre o altă lume
neștiută în pânza marilor iluzii
nechemată târându-și ofranda
ochii mei cred că doar distanța
de la inimă la trup ne mai desparte
..........................
privesc peste timp
o jumătate de trandafir
îmi acoperă fața
din ce în ce mai neclară ca o oglindă ascunsă-n surdină
poezia mea te însoțește mereu și mereu
într-o lumină nu tocmai întunecată
își croiește calea ca aburul cald
răcorește răsuflarea:
-o amintire pe jumătate neuitată-


miercuri, 8 aprilie 2020

chemare



nu mă mai îmbie cocorii
cu fâlfâirile lor diafane şi uşoare
sunt o puternică aşteptare
a ceva ce nu ai crede
că s-a şi petrecut
o uşă se închide în
semne de întrebare
şi noaptea parcă m-ar fi avortat
ca pe un şoarece fără de simţiri
căruia un exaltat i-a cusut aripi de cer
în pântecul mamei stau chircit
ascultând cum se strânge lumea
tânguindu-se în descânturi de demult
nu mă mai ademenesc nici
iubirile ţesute în penele păunilor
ce-au amuţit împietriţi într-o
tainică şi neîmblânzită chemare

sâmbătă, 1 februarie 2020

În liniștea Ta


foșnetul din tine
o să îţi acopere ochii
în prag de noapte
singur cu umbra ta
îmbrățișând albastrul cerului
întunericul o să se scurgă
străveziu
zi după zi iar tu
te vei scufunda
şi umărul o să reteze nourii
cu pocniturile din oase
te vei trezi ascuns
ca într-o pelerină
plutitoare în liniştea Ta

amintiri

  Astăzi am o stare ciudată, de parcă mi s-a întors cineva uitat de demult într-o buclă de spațiu şi timp suspendat şi alergă prin mine, f...