Cad suflete

Cad suflete din cer,
ca o ploaie albastră de fluturi.
Privindu-le haina de fier,
Le strig să se oprească o clipă,
să le destăinui visul trist de-aseară.
Dar ele cad, fără oprire,
și prima, și ultima oară.

Aripile lor ușoare mi se zbat sub pleoape,
Le simt în inimă, în gând,
în coastele, toate.

Strig:
-Uite, ploaia mea de suflete-fluturi.
Am trimis-o să îți aştearnă pe față săruturi,
cu aripi albastre-străvezii,
să te-ntrebe dacă ochii ți-s vii.

Să ne urcăm pe scara trupurilor-fluturi, spre cer,
aviea, să plutească, pe chipuri, același mister.

Speranța îmi ticăie fruntea
cu zgomot de șoapte,
O pasăre roșie cu ciocu-i de foc
îmi cântă în strania noapte.
Se uită la mine și mă întreabă cine sunt.

(În talpă rănile mi-s grele
și Timpul mi le vindecă, mergând.)

-Străină sunt, în astă noapte,
și-mi caut sufletul pierdut…
Dar cântă, cântă mai departe,
prin geam, în zare,
zburând eu l-am văzut!