Elefteria era o femeie bătrână pe care o întâlneai, când încă nu se crăpa de ziuă, undeva, pe străzile lăturalnice ale unui oraș obosit și însingurat. Femeia nu se simțea niciodată singură. În urmă, călcându-i umbra, feciorul ei, șotânc, trudea şi el la împinsul căruciorului.
Căruciorul își netezea burta generoasă, umplută cu de toate, pentru că femeia vindea orice, de parcă ar fi avut, undeva, depozite umplute cu lucruri uzate, mirositoare a lumi dispărute.
Nu se plângea de clienți. Mereu se găseau oameni sărmani care îi întorceau boarfele pe toate părțile și niciunul nu pleca de la taraba lor cu mâinile goale.
Femeia mirosea a sudoare și a umezeală. Părul sârmos, cânepiu, aspru îi ieșea mereu de sub broboada roasă, mototolită ca o cârpă de spălat vase.
Mergea deșirat precum o rață de baltă, iar fusta subțiată de vreme îi atârna mult peste burta imensă. Straiele aveau pete de grăsime şi alte resturi de mâncare de care femeia nu se mai sinchisea de mult timp. Altul era acuma Timpul ei.
Nu avea prieteni Rusanda, dar toată lumea credea că îi știa ,,secretul,, și nu de puține ori auzeai vorbe de ocară aruncate, ici-colo, ca niște bice, de bătrânele pioase ce vorbeau întru numele Domnului: ,,Ptiu, bat-o să o bată de nebună!! Trăiește cu handicapatul de ficioru-su,, .
Femeia auzea adeseori ,,veninul,, ieșit din ,,gurile-rele,, dar nu se apăra niciodată. Mergea înnegurată de gânduri, greoaie, trăgând căruțul din răsputeri, de parcă ar fi fost o neînsemnată umbră desprinsă din pulpa cerului.
Fecioru-său era însăilat din trăsături diforme. Un fel de om care îţi întorcea privirile, o apariție nu tocmai agreabilă.
Purta cu el trupul pătat de vreme şi de arșița soarelui.
Era şi el înveşmântat cu aceleași haine mototolite şi urât mirositoare. Capul i se contura masiv și osos. Gura, mereu umedă, băloasă, lăsa să se întrezărească niște dinți uriași. Râdea necontrolat unui prieten imaginar, scuturându-și bărbia, ca un cal trudit.
Se mai spunea că femeie nu ar fi avut niciodată bărbat şi a dobândit copilul drept pedeapsă pentru încrengăturile amoroase, întâmplătoare cu doritori întru ale ,,plăcerilor lumeşti,,.
-Știe că o fost vina ei, de s-o pricopsit cu așa ceva, ca ,,Ducă-se pe Pustii,,. Asta pentru că o călcat strâmb cu toți târgoveții și acuma, uite ce zice lumea, că ,,se lasă,, şi la ficioru-su, c-așa le-o fi în fire, Doamne iartă-mă, se auzea glasul șoptit al zarzavagioaicele de prin piețe.
Despre Elefteria se mai vorbea că ar fi fost putred de bogată, ba că ar fi avut chiar o saltea plină cu bani şi toată lumea se mira cum de poate trăi aşa ca neoamenii.
Era atât de zgârcită, încăt iernile și le petrecea în frig cumplit, încălzindu-se cu bulendre vechi lângă trupul încă tânăr al feciorului nevolnic, mai ziceau gurile rele.
Dar într-una din iernile cele mai aprige, trupurile lor nu au mai putut îndura vitregiile naturii și s+au stins ca două umbre obosite aruncate a lehamite pe un perete prea sticlos.
Așa i-au găsit vecinii, care s-au crucit.
Cazul nu a fost considerat un incident de mari proporții care să merite atenția cuvenită.
Miliția s-a sesizat, dar cauza morţii a fost explicită. ,,Au murit de frig,,.
Mai mor oamenii, nu-i aşa? Nu a fost nici o anchetă amănunțită. Cine s-ar mai fi interesat de dispariția celor doi? De fapt, cred că de mult timp erau considerați mai mult niște ,,suflete pierdute,, ce întregeau decorul sumbru al dimineților pustii.
Cu toate că se vorbea de o avere uriașa a Elefterei, acum, rămăseseră la ,,mila,, oamenilor și oamenii, cunoscându-le povestea, i-au îngropat cât mai adânc, în două gropi sărăcăcioase, fără de ,,poduri,,-semn al unei vieții vii de dincolo care îți oferă o anumită ,,libertate,, în mormânt..
La marginea gropii nu i-a jelit nimeni.
O mulțime indignată și un preot grăbit aruncau mănunchiuri de țărână întru iertarea ,,păcatelor,, celor doi nenorociți.
Două bucăți de lemn, meșterite în formă de cruci de un amator, rânjeau în cimitirul de la marginea orașului, parcă spunând tuturor ,,povestea,, incredibilă a femeii și legătura ei necurată cu feciorul suferind.
Luni și zile la rând, pe ulițele înguste ale târgușorului, numai despre moartea Elefteriei și a feciorului ei se vorbea.
Apăreau zeci de ,,scenarii,, care dintre care mai gogonate: ba că i-ar fi omorât cineva și le-a luat salteaua cu bani, ba că ar fi venit niște neamuri de prin lume și le-au luat banii, iar Elefteria și feciorul ei s-ar fi luptat cu presupușii ,,musafiri,, până au murit.
O vreme a circulat chiar povestea că tocmai feciorul a omorât-o pe mamă-sa, după care și-ar fi curmat și el zilele,.
Adevărat e și faptul că imaginea Elefterieiși a feciorului ei m-a urmărit multă vreme și încă mă mai urmărește prin negura timpului.
Când trec prin orășelul împricinat, pentru o vreme, îmi apare în față ,, tabloul putred,, cu femeia masivă trăgând căruțul plin cu boarfe, și mâinile uriașe ale feciorului care parcă pipăie ,i acum trupul femeii, în văzul şi spre indignarea tuturor.
