miercuri, 17 ianuarie 2018

amnezie poetică

mă închid în ochiul de sticlă
trupul mă strigă pe un nume sacadat
într-o numărătoare abstractă
se face iarăși noapte
perdeaua neagră sparge valul
surâsul îngheață lacrima de jad
oracolul deschide gura
în buza timpul
sap noi labirinturi
iar se face iarnă
o altă iarnă furibundă
cu fulgi de fluturi galbeni
răsturnați pe gene
pământul mă strânge
în straturi de ceață
şi am uitat plânsul
cu palma peste gură

Niciun comentariu:

Ne-tăcere

Aud, ades, un cântec ce nu piere, Parcă desprins din trupuri de cadâne, Și-acea nespus de simplă Ne-tăcere Ca înc...