Am vrut

Am vrut să-ți număr coastele din trup
Să văd de n-ai cu una-n plus.
Dar tu te-ai dus în sânge de Apus,
Și încă mai aștept pe ochi
Acel sărut adevărat,
Mă-întreb de te-am pierdut și
Mă înfiori (ne)vinovat
Ca un răvaș ucis
De nemilosul gând 
Ascuns în vis.

Am vrut să te întorci din Rai,
Din trista amintire, pe chip
Cu florile de mai culese
Din povestea de Iubire.

(Dar m-ai închis sau
Poate m-ai ucis în prag
De Paradis)

Și-atâtea nopți te-am așteptat
(Fantomă pietruită în păcat)
Tu n-ai venit, doar m-ai strigat
Şi m-ai stârnit, când pasul meu
A adormit.

Prin stropi de lacrimi m-ai cutremurat,
Te mai întreb şi azi, și-alaltăieri
Te-am întrebat : De ce-ai strigat?
Și mi-ai bătut cu aripa în sânge
De-au început şi stelele a plânge.

Ai spus că ochi-mi negri te-au chemat,
Dar eu doar sufletul ți-am adăpat
Cu un surâs pierdut, (cu)tremurat...

strigătul

era o zi însemnată
în calendar să fi vrut
și nu o puteai uita
doar strigătul m-a făcut
să tresar prin somnul de plumb
oarecum vinovată

femeie!!! iată inima ta!
și inima mea se zvârcolea în țărână
arzând împrejurul ei totul
dar nu voia să mă ucidă

femeie iată trupul tău
striga glasul pe care
pentru o fracțiune de secundă
mi s-a părut
că l-aș putea recunoaște dar
trupul îmi zăcea inert
ascuns între coaste ticăia şi
îndrăznea cu un simplu semn
să îmi înflorească
livezile de pruni în care
de la o vreme se sinucideau fluturii
cu boturile pline de sânge

ca la un concert cu rolling stones
aprindem brichetele
murmurăm ceva imperceptibil
lăsând toate cuvintele la soare
a plouat
a plouat doamne îmi zic a doua oară
și trupul meu
pe care acum mi-l recunosc
s-a umplut iarăși de fluturi
de fluturi
de fluturi
cred că măcar acum
o să  le fie îndeajuns

vernisaj

casele subterane au geamurile mici și locatarii nu mi-au văzut vreodată. chipul mă cunosc doar după sunetul metalic al sandalelor albastre cu blacheuri. subțiați de bătrânețe.umblă prin cimitire cu inimile  lor ferecată în steaua de mare de pe faleza necunoscutului aud glasul lor nesigur sau mi se pare că-l aud. oricum eu visez cel mai mult din fortul ăsta blestemat unde mi se percep atâtea taxe, împing umărul somnambulului cu gene lungi:-hai, du-te!cine ți-a zis că vindec nebunia? îmi lustruiesc îndelung cuvintele cu peria de sânge și vreau să cresc puțin cât de puțin firul de sânge mi se încheagă pe bărbie ca un îndemn la fericire şi clovnii uriași pozau în îngeri fără aripi completând colecția de primăvară/vară unui cioclu argintiu

radiouri crestine

https://www.resursecrestine.ro/linkuri/120825

Sfâșietoare nepotrivire

prin tine treceam

inconfundabilă stare

de bine când se numără anii sorții

şi stam cu palmele

încrucișate înapoia ușilor

din piatră sprijinindu-ne umerii

de trupul leilor sculptați

în aburul fierbinte

visurile mele au temelii spun

nesupunerii mele unii mă recomandă

caselor de sănătate-sfâșietoare nepotrivire-

sughițului albastru îi culeg mărăcini

starea de bine persistă

încovoindu-mă zilnic

fixez hipnotic ochii în

lumina necruțătoare

a orașului ascuns doar

Luminii supreme mă voi supune

toate le simt şi le pot înțelege toate

mă nasc şi mă închin somnului

o altă viață

adoarme în mine

prin tine mă trezesc te caut

ah veşnicie poate am vreme

a trece şi umbra

mi se împleticea

printre celelalte unghii abandonate

ah starea de bine insistă-maestră complexă-ca o

solie solitară cu flamura albă

închisă nebunie tăcută

pe-aproape sacră

Tot întrebându-mă

Înfiptă într-o nerăbdare

de demult aștept cu tălpile de foc- e

ca şi cum aș avea un bandaj

în jurul capului

amorțită în toți şi în fiecare

în parte caut tulburătorul gând

fixând ochii în ochii fântânilor de dor

,,nimeni nu mă poate ocoli,, zic

abia acum sunt eu în esență pură

abia acum mă mai suport

ca pe un atom care a despicat în două

omenirea-,,sunt eu,, zic acoperindu-mi fața

,,cel fără de urmă fără de glorie sau nimb,,

uitat într-o cratimă

executat într-un ultim cuvânt

port pe umerii întregi

universuri/tandemuri cu mâinile înmuiate

în sânge ne mă și te caută

mă iartă pe când calc

faţa ascuțită a ierburilor amare

TOTîntrebându-mă

Statică

prin mine trec izvoare
tulburate de mugetul cerbilor de argint
şi toate ploile astea îmi zidesc neacceptările
socotindu-mi brațele de lut
cu spaima aceea îngropată de demult
care m-a numit Femeie

şi umbre simt cum îşi trec
mâinile osoase prin mine
ascultă!
cum mă alunecă în tăceri strigate
în cântece vii ecouri mult prea încercate
cu pleoapele de plumb dar
iată! stau iară piatră
îndelung șlefuită
în inima unor statui

scriu în cartea vieţii

cu rădăcinile tăiate cu
umbra trupului meu
sângerând
scriu în cartea vieţii
zădărnicia unui chip

observ
e ceva îmi zic
intens
interpus
ca un zid
nemăsurat
pe care nu-l mai
pot controla
aștept să se destrame cerul
în pâlpâiri albastre şi
aripa de stea clipocea nestins
pe când îmi croia veșmântul
cel veșnic tainic
tremurat
ca o ninsoare abstractă

Runa

La mine în cuvinte nu

Mai moare nimeni

S-a închis cimitirul cețurilor

Năluci cu umbrele șoptite

Urcă agale

Pe un alt drum al crucii

Ascuțind glasul răgușit al lunii

Cocoși de tinichea trâmbițează

Întru un alt început

Simpatizând cu depărtările

de-a latul sorţii

dar sunt atât de departe

asemenea pământului crăpat

m-au învățat să nu mint să nu fur să nu ucid

să nu jinduiesc şi încerc să mă înalț desculț

dezrobit eliberându-mă din pietre ating

doar valul nestăvilită unduire pe un portativ dezacordat

a nopții umbră îmi lasă murmurul stins peste obraz

şi strig hai lasă hai repede dar hai nu

mă mai suportă nici pietrele nu mai

au limbă fruntea să mi-o înalțe

să-mi tulbure sufletul

nimic din ce nu este al meu a sinelui țarână

nu mă astupă mă cu mâinile cusute

stau lipit aşa de tălpile voastre de parcă nu aş mai

avea putere să mă reclădesc de parcă m-a-înghițit pământul

haide hai inimă colindă cu buzele de foc

urzind în peșteră izvorul va curge

smirnă din plămădeala voastră

abia mă mai suport şi bântui zările albite

ca o nălucă dezlipită din burta fluturelui de mai/

îmi fac din stelele căzute un pat

de-a latul sorții

refuzul gândului curat

mamele mele nu

își mai strecoară pruncii

prin ușile deschise

fața omului

se va privi

într-un alt neam

o altă religie sau ţară

muntele de foc va scuipa

sângele iubirii

cu pasul legat

bărbații nu vor

mai ști să mintă

în adevăruri crude

le va atârna grumazul

ca într-o săpătură adâncă a șarpelui

culcuș straniu al capului aplecat

printre ierburi de fier

le-a rămas doar urma

ceasului de jad

numărând Clipa

în strigăt sacadat

.AM ÎNVĂŢAT MERSUL PE VÂRFURI

calc uneori mai apăsat
inima mea mă îndeamnă
să îţi dau bineţe
mă torn în bronz
şi totuşi
sunt un om bun
zic vecinii 
spun bancuri despre moarte
despre serile senine
ce aş putea să îţi mai povestesc
mâinile trupului meu
viu ţi se vor deschide
mâinile acelea vor înceta
să mai ridice pietrele

în fiecare pas
eşti TU Cel de la începuturi
căutătorule al meu
stai aplecat
îngândurat
că nu aş mai putea zbura