sâmbătă, 8 august 2020

Silozurile

Drumul până la şcoală şi înapoi, era o adevărată corvoadă pentru mine şi fratele meu, Ionel. Totul devenea şi mai complicat, în special, în zilele de toamnă târzie sau de iarnă.

Frigul şi umezeala muşcau cu putere din trupurile noastre mici ca dintr-un măr putred.

După ce ieşeam de la şcoală, îmi plăcea să salut oamenii, parcă pentru a mă îmbărbăta şi a crede că nu sunt singură pe drum.

Câte vreo femeie, mai cu suflet, se oprea o clipă ca să mă privească şi îmi zicea:

-Vai, sărăcuţa de tine, mergi mai repede că acuşi te prinde noaptea pe drum.

Tresăream, şi o luam la fugă pe uliţa înghiţită de întuneric.

Şi întunericul nu se sfia să nu mă cuprindă de după umeri, iar cu încleştarea a ceea rece în spate, ajungeam acasă.

Mama, fiind singură, termina mai greu de trebăluit prin gospodărie şi mă aştepta în faţa sobei, apecată asupra vetrei, învârtind de zor în mămăliguţă.

-Mi-a fost frică pe drum, dar m-a adus un om străin, cu căruţa lui, cred că era de prin Negreni. Da, mi-a zis că l-a cunoscut pe tata şi că a lucrat la zidirea casei noastre.

-Să nu te mai urci în căruţele oamenilor pe care nu îi cunoşti. Cine ştie ce poate să ţi se întâmple.

Adevărat este că mi-a fost frică în căruţa aceea, dar Dumnezeu mi-a purtat şi atunci de grijă.

Într-o altă seară, fratele meu mă aştepta la poarta şcolii ca să venim împreună, acasă.

Mi s-a părut foarte curios lucrul acela, pentru că, de obicei, nu prea mă aştepta, chiar dacă mama îl ruga să vină cu mine.

Buruienile începeau a foşni pe izitură, şi eu am început să plâng de frică, ceea ce pe el l-a înfuriat la culme pe fratele meu.

-Fricoaso!! mi-a strigat, uite, e bărbatul lui ţaţa Menţa, Dinu lui Zaharia. Te temi şi de umbra ta.

Omul dintre buruieni mirosea ţipător a băutură, tuşea ftizic şi bâiguia ceva de neînţeles, iar noi am luat-o la fugă, pe lângă el, alergând printre bălăriile uscate și reci.

Zăpada căzuse pe neaşteptate şi părea că a încremenit locurile într-o pojghiţă subţire de gheaţă.

Ne apropiam de silozurile cu porumb de la marginea satului. Era o ceaţă deasă şi din nouri se cernea o pulbere apoasă.

Fratele meu a înaintat, curajos, printre glugile imense cu coceni şi s-a aşezat în ghenunchi, scormonind cu mâinile lui mici în partea de jos a unui siloz. Apoi, a început a pune, grăbit, ştiuleţi galbeni şi mari în ghiozdan. Când ghiozdanul s-a umput, a început să pună şi în căptuşeala hainei pe care o rupsese în partea de sus.

Eu am încremenit. Îmi era frică de paznicii de noapte. Dar el mi-a strigat, cu un glas aşa de puternic, de care nu-l credeam în stare:

-Ce stai ca proasta? Pune şi tu în haină, că ţi-am rupt şi ţie căptuşeala!

Cuprinsă de adrenalina acelor momente, am uitat de pericol, şi am început a arunca şi eu în căptuşeala hainei ştiuleţi mari şi reci ca nişte suluri grele de gheaţă.

El a pornit-o repede ca o mogâldeaţă cenuşie, crescută brusc, în inima întunericului, iar eu , m-am luat după el, împiedicându-mă în poalele hainei, de la atâta greutate.

La câţiva metri, am dat nas în nas cu paznicul silozurilor.
Urmele noastre au fost acoperite, brusc, de zloata aceea apoasă, de parcă un înger al Domnului ne ştersese păcatul şi ne făcea loc, rugându-ne să pătrundem prin întuneric, feriţi de orice bănuială.

-Sara bună, copii! Sunteţi ai lui ţaţa Lenţa? Mergeţi sănătoşi, că acuş-acuş, ajungeţi acasă.

-Bună sara, nene, a răspuns doar fratele meu, pentru că mie mi se înnodase limba în gură de frică.

Mama ne aştepta cu mămăliguţa pe masă şi cu lapte proaspăt, fiert.

Ionel i-a zis mamei să tragă perdelele, apoi am început să scoatem ştiuleţii, care străluceau ca nişte lingouri de auri în cămăruţa noastră.
Pentru a mă îndemna să continui concursul acela, neobişnuit, Ionel a început să numere ştiuleţii şi mi-a zis:

-Să vedem cine aduce mâine seară mai mulţi.

A fost ca o provocare, pentru că vroiam, de mult, să îl întrec, dar tocmai atunci când credeam că eu am ,,cules,, mai mulţi, el mai scotea vreo 2-3, de nici nu ştii unde.

Mama a părut surprinsă de ispravă noastră, și ne-a zis să avem grijă, dar parcă simțeam că a luat și ea partea la înghenuncherea aceea a noastră, deasupra imensului siloz.

Fratele meu era unul dintre cei mai corecţi copii, chiar dacă suferea de un defect fizic, sufletul lui era mai drept decât al multor oameni. Prin ideea lui năstruşnică, de fapt, le plătea o poliţă celor de la C. A. P. care, în anul acela, o scoseseră ,,debit,, adică lipsă la porumb, pe mama noastră.
După o vară de lucru, după ce porumbul recoltat de ea, a fost cântărit, s-a stabilit că ar mai trebui să aducă câteva sute de kilograme de porumb, de acasă.

Seara, când se terminau orele, mă cuprindea o frică groaznică, atunci când îl vedeam pe fratele meu, aşteptându-mă tăcut la poarta şcolii, însă ideea de a-i face dreptate mamei, era şi mai mare.

Urma drumul pe izitură, pe cărarea de la marginea iazului, apoi tăcere şi doar zgomotul paşilor noştri scârţâind prin zăpadă.

Când ajungeam lângă siloz, inima mea urca în gât şi se zbătea acolo, sacadat, în ritmul în care ştiuleţii alunecau în căptuşeala hăinuţelor noastre vechi, anevoindu-ne drumul.

M-am întors de multe ori în povestea asta şi am însoţit, în mintea mea, paşii celor două mogâldeţe de copii, ba uneori le-am luat palmele îngheţate şi le-am acoperit cu căldura inimii mele.

Niciun comentariu:

Silozurile

Drumul până la şcoală şi înapoi, era o adevărată corvoadă pentru mine şi fratele meu, Ionel. Totul devenea şi mai complicat, în special, în ...