Mobila

Mobila

Era o zi de vară toridă, dar nu semăna cu cele de astăzi, îmbâcsite de praf şi zăpuşeală. Până şi căldura acelor zile era mai uşor de suportat, atunci. Aerul părea că cerne, din înalt, praful aurii al unei zile binecuvântate.

Aşteptam, cu sufletul la gură, să mergem cu toţii, cu căruţa, până la Mileanca. Misiunea era foarte stresantă. Nu ştiam dacă tata are banii necesari pentru a cumpăra o mobilă veche, de la unchiul Gheorghe, sau nenea Ghiţă, cum îi spuneam noi, fratelui mai mic al tatei.

De pe la începutul verii, el ne tot povestea despre noua achiziţie, pe care o va face, cât de curând:

-O să mergem până la Mileanca, la unchiul vostru, ca să cumpărăm o mobilă de nuc. Să aveţi grijă de ea, pentru că o să aveţi parte de ea, după cum o să o îngrijiţi şi voi. Mai avem de vândut câţiva purcei şi un viţel, ca să avem bani suficienţi şi să o cumpărăm, să intrăm şi noi în rândul lumii. Cu unchiu-tu nu se poate discuta la preţ, altfel o să o dea altuia, din Mileanca.

Cu batista strâns legată, mama părea neînduplecată:

-Măi, Nică, dar începe şcoala, copiii ăştia au nevoie şi de ceva îmbrăcăminte, de ceva în picioare, că ştii şi tu cât au de mers până la Balinţi, ba chiar la Havârna, la şcoală.

-Lenţă, dacă nu facem asta, o să trăim ca sălbaticii, în câmpul ăsta.

-Da, da, vrem să mergem la Mileanca, strigam şi noi. Nu vrem papuci noi, îi mai purtăm şi pe cei vechi.

Ziceam asta mai mult de dragul plimbării până la Mileanca, satul acela mare, despre care auzisem atât de multe lucruri frumoase. Eu eram curioasă să văd şi casa unchiului, care acum se vindea şi semăna cu cea a domnilor, după cum ne povestea tata.

Am pornit pe de-a-dreptul, peste imaş . Am trecut holmul, am dat de şleaua Milencii şi tot mai aveam de mers.

La marginea satului, prima casă, care se zărea, albă şi zveltă, cum nu mai văzuserăm până atunci, era a unchiului.

Răcoarea copacilor şi frumuseţea curţii ne-a scos din piept un murmur de mirare.

Tata a tras caii la umbră, le-a aşezat mâncarea dinainte, într-o opalcă veche din material de sac, i-a mângâiat prieteneşte pe grumaz, pe fiecare, le-a vorbit ca unor vechi camarazi, şi am pornit cu toţii, plini de speranţă, înspre casa mult-lăudată.

Unchiul şi mătuşa pregăteau bagajele pentru lungul drum, spre Constanţa. Tata şi-a şters o lacrimă, pe furiş.

Discuţiile s-au închegat molcom, aşa, ca între fraţi, dar s-a ajuns şi la subiectul acelei vizite. Preţul propus de unchiul a fost destul de pipărat.

Mama a scos nervoasă şi ultimii bani, din altă batistă, ascunsă bine în sân, a bodogănit ceva, în barbă, dar a numărat în palma lacomă a unchiului, până la ultimul leuţ.

Câţiva ani de zile, nu am purtat niciunul dintre noi cizmuliţe bune. Încălţările unuia mai mare, rămâneau celuilalt mai mic, şi tot aşa. Aveam, însă, o bucurie ascunsă în inimile noastre mici, pentru că nimeni din sătucul de la câmp nu mai avea mobilă ca a noastră.

Piesa de colecţie era, de fapt, o măsuţă neagră, sculptată cu motive naţionale, rotundă, cu trei picioare. De câteva ori, am scos-o în grădinuţa din faţa casei, seara, şi am băut cu toţii lapte cu cacao, în ceşcuţe de porţelan, ca ,,domnii,,.

Zi de zi, mergeam în camera din sus şi cu o cârpă moale, ştergeam de zor mobila. Apoi, o priveam cu drag şi mai cortobăiam prin noptiere, după nici eu nu ştiu ce.

Într-o zi, am găsit poze vechi, cu bunicul stând pe un scaun, bunica, şi trei copii, dintre care cel mic era în braţele bunicii. Mi s-a părut cam ne-la-locul lor poziţiile celor din fotografia îngălbenită. Mă întrebam de ce nu stă bunica pe scaun, dacă are un copil în braţe, şi tot eu îmi răspundeam că o fi fost un semn al ierarhiei din familiile săteşti de la acea vreme. O fi bine şi aşa. Apoi, am aflat că rolurile celor fotografiaţi le dicta fotograful.

Ani la rând, m-am mândrit cu mobila noastră de nuc, chiar dacă preţul ei a fost destul de mare şi unchiul a propus acel preţ, ameninţănd că altfel, vinde mobila unui localnic.

Tata şi-a făcut atâtea visuri, în toată vara aceea, ca şi noi, de altfel, şi nu s-a mai tocmit la preţ, chiar dacă asta i-a adus destule discuţii cu mama, acasă

Când timpul şi-a lăsat negura şi peste casa nostră, când veselia nu mai sunat din obişnuitele ei turle şi trâmbiţe, mai precis, după ce a murit tata, mobila aceea, care a fost atât de frumos primită în casa noastră, şi-a pierdut din strălucire, poate pentru că uitam să o mai lustruim aşa de des, poate pentru că şi lucrurile simt pierderea cuiva drag. Măsuţa sculptată a început a scârţâi, noptierele parcă şi-au pierdut farmecul, iar dulapul masiv, în trei uşi, nu se mai închidea aşa de bine şi ne privea chiorâş, dintr-o parte.

Mobila noastră a devenit un morman de lemne, fără de valoare.