ape cu nuferi

strânge primăverile în palme
şi așterne pajiște rochiei mele
cuprinde pleoapele grele
sub priviri febrile să topesc
marginile cerului în alte
ape mai tulburi,
ape de vânt,
ape de gânduri,
apă de dor
neînfricatului meu trup.

galbenă rătăcire săpată în lacrimi
de amețitorii nuferi peregrini
te caută prin frunze deșarte
cu rădăcinile mâloase.
strânge-mi în brațe copilul uitat
ca pe cea din urmă zi
tăiată-n perdeaua nopților,
prinde-i în piept gândurile tale,
reazăm oglinzilor fără de capăt.
și eu cad în mine (ră)bufnind.
din numele meu mic orbul flămând
îmi cere, iubire, tot cere.
aud cum respiră în
vopseaua tabloului întunecat
înoată, încercând disperat
să ne unească gândurile
într-o singură șoaptă,
într-un suflet reflexiv,
(ne)obosit, călător pe
câmpuri toride suntem de veacuri
paiațe sarcastice captive în zborul atârnat.