păpușile de porțelan

într-o zi toridă de vară,

păpușile de porțelan își aruncă

inimile încremenite,

sparg vitrinele și pornesc tăcute într-o procesiune

numai de ele știută spre porțile îndepărtate ale cimitirului

își strâng împrejurul trupului împuținat

pardesiurile învechite(mirosind a molii sufocate)

vorbitoare ale altor vremi

cu mâinile tremurânde,

oferă porții generoase de iluzii trecătorilor grăbiți

cu ochii albaștri și destinele atârnate

orașul păpușilor este iar verde

cimitirele au cruci încă vii

împodobite cu flori plastifiate...

miroase a lavanda și a viață putrezită în labirintul albastru

păsările croncănesc dezlănțuind cerul

un dangăt sparge capsula temporală

împingând în gropi oameni îmbrățișând păpușile

împleticite-n alte chipuri

doar într-o singură zi toridă de vară

păpușile învață singure să vorbească

și murmură un imn funebru

intrându-le oamenilor

pe sub piele...

Zloata

mă topesc în râuri uriaşe de tăceri lupii aruncă funii de nisip spre malurile lumii barcagiul îmi cere ultimul talant zidul nu mă poate acoperi lanţul ruginit zăngăne ca o muzică celestă frigul încolţeşte ultima fărâmă de Lumină totul se întâmplă pe o margine de gând

paloarea altor lumi

peretele de sticlă s-a crăpat

înăuntrul meu intră

o lume învechită

- talcioc de suflete sculptate-

iesite din craterele nopții

dau valma prin țăndările plesnite

ca niște muguri proaspeți

(ar trebui să o privești și

să îți închipui

o altă lume cu pumnul

încâlcit în gură)

coapsa atinge

trunchiul copacului

din mine

se cutremură trandafiri

pierzându-și candoarea

pe cărările bălăriilor

spinii scutură

umbra nopții

(nu mai bat clopote)

-străine, privește! stau

în gura lumii din subsuori

mi-atârnă aripa de plumb.

sunt prea departe

ecou/amuțit în stâncă

paloarea altor lumi / îmi desena

în trup aripa vie...

Trezește-mi lacrima

Trezește-mi lacrima din vise,
Și ninge, ninge-mi peste ea petale de narcise.
Hai, scaldă-mi ochii iar în roua dimineții,
Și plouă, plouă peste ei răcoarea vieții.

Eliberează-mi gândul zbuciumat.
Privește! Se zbate-n trupu`-mi neînaripat.
Și lasă-mă să-mi cânt tăcerea,
Să-mi caut liniștea și mângâierea,

Strivește-mi lacrima înghețată,
N-o mai lăsa s-atârne, s-atârne blestemată.


Iar de mă chemi, în zori,
Să mă așezi icoană în fereastră,
Eu voi pluti cu lacrimă, cu tot,
spre zarea ta albastră.