La desfăcat de popuşoi

Era o toamna foarte rece. De fapt, se instalase deja  iarna, chiar pe la mijlocul toamnei. Sufla un vânt înţepător, care îţi biciuia cu furie obrazul.

Mă întorsesem în sat, înainte de vacanţă, pentru că o ştiam pe mama singură şi mai ştiam că are o parcelă întreagă de popuşoi de desfăcat, la C.A.P. A avut noroc, pentru că venise acasă şi fratele meu Ghiţă de la Constanţa. 

La intrare în sat, popuşoii stăteau stivuiţi ca o cetate neînvinsă şi am întrebat pe cineva, ai cui sunt.

-Sunt ai lui ţaţa Lenţa, a lui maică-ta. Ea tot umblă pe la Havârna, la primărie, nu ştiu cu ce treburi.

Am ajuns acasă şi mi-am luat haine de schimb, l-am luat şi pe fratele meu şi am pornit să înfruntăm ziua aceea cruntă de toamnă-iarnă. Cocenii îngheţaţi erau ca nişte săbii, iar ştiuleţii, pur şi simplu ne îngheţau mâinile, cu mănuşi, cu tot.

Fratele meu îmi trăgea cocenii şi mi-i arunca peste braţe. Simţeam că cineva mă tot scufundă într-un butoi cu apă rece ca gheţa, dar nu mă lăsam, pentru că mamei i-ar fi luat cel puţin două-trei săptămâni ca să termine cele partu căruţe de coceni, acoperiţi de zăpadă.

Lucram din răsputeri, chiar dacă eram un copil de clasa a X-a, eram conştientă că povara mamei a fost foarte mare în anul acela, când rămăsese văduvă şi nu mai avea nici un ajutor.

Lângă noi, era o femeie din Tătărăşeni care ne privea cu admiraţie şi spre seară, când noi am terminat de desfăcat porumbul, dar abia ne ţineam pe picioare, ne-a rugat să venim şi la ea, a doua zi, dar la o parcelă care se afla pe dealul de la Mileanca. A zis că ne dă câte 100 de lei pe zi. Eu am calculat faptul că dacă vine şi mama cu noi, am putea primi 300 de lei, şi aşa aş putea să îmi plătesc internatul pe aproape două luni de zile.

Era o afacere tentantă. Frigul, ca un duşman de temut, muşca şi mai tare din trupul zilei.

-Lasă, că ne descurcăm noi, mă linişteşte fratele meu, aşa cum am reuşit să terminăm aicea, o să reuşim să ne descurcăm şi mâine.

A doua zi, zăpada se cernea, liniştită şi soarele încerca să ne încurajeze, zâmbindu-ne din înaltul cerului sticlos, ca o apă îngheţată, apoi, se ascundea în nouri, lăsându-ne descumpăniţi în mijlocul câmpului.

Cu noi a mai vrut să meargă Nuţa lui Isăcel, pentru că avea şi ea nevoie de ceva bani, find singură şi făre de vreun ajutor. Singurul ajutor îi venea, din când în când de la fraţii ei, de prin ţară.

Mergeam greu, pentru că vântul sufla cu aşa putere, parcă hotărât să ne încurce planurile.

După o vreme, am ajuns pe tarla. 

Femeia aceea ne aştepta şi s-a bucurat aşa de tare, încât am uitat de durerea de mâini, de înţepăturile din buricele degetelor sau de picioartele îmbibate în noroiul acela mocirlos, pentru că zăpada îm trecuse de cizmele din gumă, care şi aşa erau sparte.

-Dumnezeu v-a adus, oameni buni. El să vă răsplătească bucuria pe care mi-aţi făcut-o, pentru că altfel m-ar fi prins toată iarna, de una singură, prin pustietatea dealurilor ăstora, că de la Tătărăşeni nu am mai găsit pe nimeni să se încumete a veni, pe o vreme ca asta, chiar dacă le-am pus banii în mână.

Ne-am aşezat pe un braţ de coceni pe care i-am scuturat de zăpadă şi ne-am acoperit braţele cu un ţol din cordele. La un moment dat, picioarele au început să mi se încălzească, dar cocenii pe care îi strângeam în braţele mele mici, se lipeau reci şi umezi ca o sugativă, de trupul meu, oferindu-mi o senzaţie stranie de durere ascuţită în oase.

Mă gândeam, lasă, că trece ea şi ziua asta, iar luni dimineaţă, în camera de la internat, o să mi se pară ca a fost o poveste, puţin mai ciudată din viaţa mea.

-Tu, ce înveţi, acolo, la Botoşani, întreba femeia, privindu-mă cu drag, cum lucrez fără să mă opresc o clipă.

-Pot devenii secretară sau activistă de partid, aşa au fost angajaţi cei care au terminat liceul ăsta, pe la primăriile din ţară.

-Bravo, să înveţi bine, pentru că vezi cât de rău e aicea la C.A.P., mă sfătuia femeia.

Zăpada nu mai contenea să cearnă, şi fratele meu ne tot arunca braţe şi alte braţe de coceni peste noi. Trupul îmi amorţise, buzele refuzau să se mai mişte, Nuţa lui moş Isăcel a început a bolborosi, da, oare femeia asta o vrea să ne omoare, de tot strigă la Ghiţă să ne arunce atâţia popuşoi. 

Am învăţat în clipele acelea că viaţa poate fi atât de dură încât să te trântească la pământ, dar atunci când tu crezi că nu mai poţi, ea îţi arată că mai poţi un pic.

Seara se lasa ca o întindere neagră de ape şi trebuia să aranjăm cocenii desfăcaţi, în glugi mari. Luam câte un braţ din grămezile acelea amestecate, îi aranjam aproape milimetric şi îi aşezam cât puteam de bine. Nuţa încă bolborosea de fiecare dată când aşeza câte un snop.

În sfârşit, am terminat. Pentru hărnicia noastră, femeia ne-a plătit dublu. Nuţa a primit şi ea 200 de lei, ceea ce era o sumă enormă, în timpurile acelea. 

Parcă ne trecuse frigul, dintrodată. 

Dealul întunecat mi se părea un loc desprins din poveste. 

Am strâns lucrurile şi le-am aşezat în traistă şi am pornit, cu toţii, pe şleaua Milencii, ascultând doar zgomotul paşilor noştri.

-Oare ce o fi când mori, pe lumea cealaltă? întreabă fratele meu Ghiţă, mai mult ca să spargă în ţăndări liniştea aceea bolnavă.

-Eu am auzit că suntem înconjuraţi de sufletele celor care au murit, dacă întinzi mâna, îi poţi atinge, şi nici nu îţi dai seama. Există ceva ce nu putem vedea cu ochii noştri, dar animalele pot vedea în mai multe dimensiuni, şi ele văd asta, am răspuns eu, încercând să arăt ce lucruri grozave am învăţat de pe la liceu, la Botoşani.

-Ce prostii tot spui acolo, Dorina, că mă faci să mă tem? bodogănea Nuţa, încă supărată de efortul neomenesc prin care am trecut în ziua aceea vitregită.

Când am ajuns acasă, ne-am scos hainele ude şi murdare, ne-am spălat, am adus apă pentru animale şi le-am hrănit, după care am căzut într-un somn prelung, asemănător cu plecare spre lumea de dincolo.

Dumnezeu a fost bun, şi ne-a supus la încă o încercare.

Luni eram, deja, la liceu. Timpul aici se scurgea altfel. Forfota colegilor, veselia lor, îmi ştergea gândurile sumbre.

Colegele mele sunt vesele, povestesc ce filme frumoase au văzut sâmbătă şi duminică, în meditator, iar eu îmi privesc mâinile mici şi îngruzite de la zăpadă, iar picioarele mă înţeapă, amintindu-mi că sunt un copil sărac şi numai munca mă va scoate din pustietate dealurilor pe care am umblat încă de când aveam vreo 6 sau 7 ani.

Anii au trecut, şi eu am ajuns în Tătărăşeni, pentru a merge pe la cimitir. O femeie trecea pe drum. Era încă în putere şi foarte frumoasă. Se apropie de mine şi de sora mea şi întreabă:

-Sunteţi fetele lui ţaţa Lenţa, de la câmp?

-Da, răspundem noi.

-Oare care dintre voi m-aţi ajutat la desfăcat, pe şleaua Milencii?

-Eu, răspund. Şi amintirea acelei zile dezlănţuite îmi provoacă furnicături la mâini şi la picioare.

-Da. Tare mult m-aţi ajutat atuncia. Hai, te rog, până la mine să îţi dau câteva pere, mă îndeamnă ea.

-Nu ştiu dacă am timp, pentru că o să vină autobuzul.

-Hai, că stau aproape! Pe unde lucrezi? Ştiu că maică-ta se mândrea că înveţi bine, mă iscodeşte ea.

-Sunt învăţătoare într.un sat de lângă Iaşi.

-Mama ta ar fi mândră să te vadă. Pentru voi s-a zbătut şi a muncit toată viaţa. Dumnezeu să o aibă în pază, că mult s-a mai chinuit pe pământ!

Îmi pâng o lacrimă în mine. Mâna mamei, aspră şi rece, mă alintă: lasă, o să fie bine...

Am cules o sacoşă de pere şi am mulţumit. 

Apoi, am alergat într-un suflet spre autobuz, de parcă m-ar fi fugărit trecutul, cu clipele lui reci şi încărcate de zăpadă.

Văzusem scena asta în amintirile mele. Absolul identică. M-am văzut, cu mult timp înainte, pe uliţa satului, aşteptând autobuzul, iar pe femeie cum mă cheamă acasă la ea, ca să îmi dăruiască acele pere şi să îmi mulţumească pentru ziua aceea pe care i-am sacrificat-o ei.

Din autobuz, privesc satul, care rămâne în urma noastră ca o umbră...

Pe dealul de la Mileanca

  Vara, uneori, când se făcea duminică dimineaţa, tata ne îmbrăca frumos şi ne suia în căruţă ca să ne ducă la bunica de la Mileanca.
Era cea mai mare bucurie pentru mine, pentru că mergeam mult pe un deal abrupt care parcă nu se mai sfârşea. Mergean într-o linişte aproape nepământeană. Adia doar vântul, uşor, ca o pană de înger care parcă ne atingea din când în când pe spate. Îmi imaginam bucuria bunicii, hainele ei cernite şi obrazul ofilit de timp şi griji. Întotdeauna lăcrima când îl vedea pe tata şi îşi ştergea o lacrimă fugară cu un colţ ubmros al baticului:
-Ai venit, Nică, să mă mai vezi? Ai venit, dragul mamei? Dumnezeu să te binecuvinteze, pentru că nu m-ai uitat!
Tata trăgea căruţa mai la umbră, între copacii din livadă, dădea drumul cailor prin curte.
Caii parcă îi mulţumeau şi îi adulmecau mâinile cu boturile lor umede şi fremătătoare.
Tata îşi regăsea liniştea aici, la casa părintească şi casa aceasta cu cerdac şi lăicere pe laiţă era o adevărată oază de linişte şi de puritate.
Ograda era plină de verdeaţă proaspătă şi pomi.
De aici tata a adus şi acasă câţiva pomişori, iar acum aveam şi noi o adevărată livadă împrejurul casei.
Bunica vorbea puţin şi aşezat, şi ce plăcut răsuna glasul ei când ne striga de prin ogradă ca să ne împarte prune uscate.
Apoi, desfăcea cu mişcări line câte un borcan cu dulceaţă şi ne dădea câte puţin fiecăruia pe o farfuriuţă, lângă care adauga şi un pahar cu apă curată şi cristalină ca ochii Maicii Domnului.
Eu rămâneam cu ochii pironiţi de o icoana în care Sfântul Gheorghe se tot muncea să îl ucidă pe Balaur, dar balaurul devenea foarte puternic şi de fiecare dată când mă întorceam la bunica începeam a căuta din priviri icoana cu pricina. Mi se părea că Sfântul Gheorghe devenea din ce în ce mai vlăguit în lupta asta nedreaptă şi mă temeam ca nu cumva când voi reveni, peste timp, într-o anume zi, să văd în icoană chipul sfântului sfâşiat de balaur.
Suntem, încă, pe Dealul Milencii.
Tata coboară din căruţă şi mână caii cu îndemnuri domoale.
Număr paşii tatei: unu, doi, trei, patru. Am pierdut de mult numărătoarea. Acum mi se pare că aud bătăile inimii lui şi eu încerc din răsputeri să îmi coordonez gândurile în ritmul acesta sacadat.
Îngerul locului ne face semn să mergem mai departe, acum trecem hotarul.
Lângă mine e sora mea, Angela şi fraţii Ionel şi Ghiţă. Parcă suntem condamnaţi, cu toţii, la o îndelungă tăcere.
Din vârful dealului acesta fermecat se zăresc toate satele din împrejurimi.
Mă ridic în picioare şi număr satele pe degete: Neculcea, Galbeni, Balinţi, Tătărăşeni, Havârna, Başeu, Gârbeni, Drăguşeni, Scutari. Şi privesc fermecată întinderea aceea care mi se părea nefireasc de mare.
-Şi peste dealul celălalt, ce sat este, tata? îl întreb eu, arătând cu degetul în celălalt sens.
-Acolo e Vorniceniul, răspunde el, şi mă priveşte îngrijorat, dar stai jos ca să nu cazi...Acolo mergem noi la hram, la nişte neamuri care sunt de loc tot de aici, din Mileanca.
Brusc, îmi aduc aminte cum îi aşteptam noi, copiii satului, pe tata şi mama, şi pe ceilalţi unchi şi pe mătuşi, să vină de peste deal, de la hramul de la Vorniceni.
Ne bucuram pentru că ne aduceau cozonac şi sarmale.
Poveştile copiilor sunt din ce în ce mai înfiorătoare, pentru că unii, care vor să ne sperie, povestesc despre crimele care au loc, mereu, la Vorniceni.
-Acolo oamenii sunt răi şi te privesc aşa, spune câte unul care se încruntă caraghios la noi, şi..., continuă el, au nişte cuţite aşa de mari. Se oamoară unii pe alţii fără de motiv. Apoi, vine miliţia şi dă cu ceva prafuri până apare un film cu cel care a omorât oamenii. Miliţia îl duce la închisoare, dar apar alţii şi mai răi.
Eu îmi ridic gâtul cât mai sus, sperând să îl zăresc pe tata şi să îl sfătuiesc, atunci când ajunge acasă,  să nu se mai ducă la oamenii aceia aşa de răi. Aerul de pe Dealul Milencii miroase a depărtare, forfota lumii parcă s-a stins. Se aude doar clopotul bisericii satului cum se tânguie ca un bolnav.
Bunica e tot în biserică şi aprinde o lumânare pentru sufletul răposatului. Bunica mea nu a mai îmbrăcat niciodată alte haine, în afară de hainele ei negre, curate, mirosind a busuioc şi a mentă rece.
Pentru bunica, orice zi, oricât de tristă ar fi fost, era o sărbătoare, pentru că era un dar de la Bunul Dumnezeu.
,,A murit atâta de uşor, ne povestea mama, doar a lăsat capul pe o parte şi din gură i-a ieşit ceva, aşa..., ca un abur. Sufletul.,,