doi câte doi
astfel prin pustiu
târâm crăpăturile tălpilor noastre
suntem mai liberi
suntem mai singuri
suntem mai goi
pe dinăuntru
speranţe sparte
în colţi de timp
hai repede
e timpul îmi zici e
timpul cămăşilor înflorate
cântec de leagăn numai
de tine ştiut într-o îndelungă
şi nemeritată aşteptare
ah aşteptare hai repede
repede te-ndeasă chiar timpul
pânze de păianjen coborând
dar tu desenezi liniştit
aceiaşi balauri din copilărie
cu degetele rătăcite
în altă ţărână
doi câte doi
agăţăm peste ramuri pustiul
tărâm al tălpilor suferinde
pe când ne înghite în răstimpuri câte
un future-faur cu ochi de maghiran
cu gheare cusute înadins pregătite
să taie feliile de soare pe
sub pământ
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
uneori simt gustul apei de cristal ca pe o ploaie vaporoasă în care m-am amestecat până la cel din urmă verde confundându-... -
Drumul până la şcoală şi înapoi, era o adevărată corvoadă pentru mine şi fratele meu, Ionel. Totul devenea şi mai complicat, în special, în ... -
Mobila Era o zi de vară toridă, dar nu semăna cu cele de astăzi, îmbâcsite de praf şi zăpuşeală. Până şi căldura acelor zile era mai uşor de...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu