o armă vie

” îmi amorțesc mâinile când îmi zâmbești”
așa ți-am zis atunci
când buzele tale îmi căutau umbra
lăsată dinadins pe zăpada strălucitoare
pășteau fluturii
cu poeme scrise pe aripi
și ne făceau semne să respirăm
să urcăm până acolo unde o să ne ducă oglinda
ca să vezi totul prin ochii mei tu
poți privi ca printr-o armă vie
când se încrucișează săbiile
e semnul crucii tale pe spatele meu
și încă mai cred în războinica de aseară
care și-a smuls ciobul de sticlă crescut în adâncul pieptului
sângele de atunci lasă multe urme adânci
ca un acid care arde rana până la capăt
și tu știai că eu pot fi

Oricine și Oricând
de aceea caut lumina din

mijlocul luminii
să o împărțim greierilor care au

obosit așteptând tăcuți
în ierburile prea înalte ce ne treceau

de umeri