Azi am să-ţi scriu un poem în care nu
moare Nimeni niciodată.
Şi dacă ţi se va tăia respiraţia,
nu e steaua aceea zimţată a gerului –
e doar tăcerea mea desenată în
momente de durere, ca o salbă,
pe care ai mai putea să o culegi.
Mă aplec peste chipul înnegrit al nopţii.
Îmi reazăm trupul de stâlpul şubred.
Încep să mă doară dimineţile târzii,
cu raze atârnate pe umeri,
precum un Samson aplecat asupra sabiei lucioase.
Şi mă apucă, aşa, o duioşie,
când te ştiu cu ghenunchii strânşi a jale,
aşteptând de veacuri sărutul mării sau mângâiere de sirenă.
Buzele tale încremenite pulsează.
Dacă genunchiul nu s-ar înfige,
ti-aş descleşta eu gura şi aş gusta din poama sufletului tău.
Atunci, revarsă peste mine cuvintele aprinse întâia oară,
căci dacă pleoapele tale au amorţit, e pentru că
te-a atins cântecul meu –
sirenele nu plâng niciodată.
Poţi să îmi și strigi de dincolo de timp:
-Don't sleep… Don't cry…
It is the time…
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
uneori simt gustul apei de cristal ca pe o ploaie vaporoasă în care m-am amestecat până la cel din urmă verde confundându-... -
Drumul până la şcoală şi înapoi, era o adevărată corvoadă pentru mine şi fratele meu, Ionel. Totul devenea şi mai complicat, în special, în ... -
Mobila Era o zi de vară toridă, dar nu semăna cu cele de astăzi, îmbâcsite de praf şi zăpuşeală. Până şi căldura acelor zile era mai uşor de...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu