copiii mei dorm
visează un asfinţit
în care timpul îşi curbează aripile
şi a uitat cum să curgă
aerul aici e foarte rece
dimineaţa ne facem loc
pentru ultima oară
atingând sfioşi locul
dintre secundă şi cuvânt
am învăţat a ne privi
pe sub valurile ploii
ca nişte umbre fugare
care au înălţat în toiul nopţii
podul strigătelor seci
cineva ne aruncă în cale o oglindă pustie
care-şi întoarce faţa
dar dragă domnule emm
podul e prea înalt
pe lângă stabilopozii gigantici
mă îndepărtez
mă îndepărtez atât de mult
încât nu mai reuşesc
să zăresc marginile cerului şi
nici numele copiilor mei
chiar şi ei îşi visează liniştiţi visul
încorsetaţi în nourii de fum se depărtează
se depărtează gesticulând
tivind cămaşa zorilor
şi mă cuprinde o tristeţe molatecă încât
de emoţie mângâi cu gleznele povestea asta simplă
în care nu mai moare nimeni
pe când focul se întoarce
liniştit cu obrazul în vatră
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
uneori simt gustul apei de cristal ca pe o ploaie vaporoasă în care m-am amestecat până la cel din urmă verde confundându-... -
Drumul până la şcoală şi înapoi, era o adevărată corvoadă pentru mine şi fratele meu, Ionel. Totul devenea şi mai complicat, în special, în ... -
Mobila Era o zi de vară toridă, dar nu semăna cu cele de astăzi, îmbâcsite de praf şi zăpuşeală. Până şi căldura acelor zile era mai uşor de...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu