A aparut al 7-lea volum de poezie : ZBATERE DE PLEOAPE, Ed. Pim din Iaşi
grafica: Liviu Smântânică
postfaţa: Liviu Apetroaie
editie îngrijită de DIDINA SAVA
cu multumiri celor care m-au ajutat!!!
http://www.dailymotion.com/video/xqp6t0_graficy-de-carte-volume-dorina-neculce_creation
Lansare carte Dorina Neculce Ciocan 1 de rasarit_de_zori
Lansare carte Dorina Neculce Ciocan 1 de rasarit_de_zori
Valentin Ciuca-prezinta volumele Dorinei Neculce de rasarit_de_zori
Prezentarea volumului La marginea tăcerii de rasarit_de_zori
Grafică de carte-volume Dorina Neculce de rasarit_de_zori
Când sub „zbaterea de pleoape”se aşează cuvintele
Să spunem, cu vorbele poetului de
altădată, fără frica exagerării, că suntem, cu versurile de faţă ale Dorinei
Neculce, aici şi acum, în lumea densă, substanţială a Poeziei. Să spunem că,
după recentele volume de poeme gotice, autoarea a părăsit definitiv atelierele
începuturilor, că şi-a ales calea şi vehiculele, că şi-a încărcat în bagajul de
călătorie materia primă şi uneltele.
„Zbatere de pleoape”, titlu cuminte
până la prozaic, nu anunţă cealaltă zbatere, a eului în căutarea luminii, a
bunei-vederi, a sensului; aceasta vine după, pagină cu pagină, într-un
crescendo bine orchestrat şi controlat. Dorina Neculce, sub pretextul
amintitului gotic ales ca reper şi model, a învăţat de la maeştrii înălţători
ai catedralelor medievale o artă a construcţiei prin cuvinte. La rândul lor,
acestea, pietre mai grele şi mai imortale decât cele de calcar ale
catedralelor, desenează, delimitează şi umplu spaţiul destinat confesiunii;
apoi, după rostul înălţării unei biserici din lumea românească, de această
dată, tot cuvintele se
atârnă pe pereţi şi devin imaginea, pictura, vizibilul
prin metaforă. Iar când toate acestea au fost făcute, începe slujba, ritualul,
experienţa iniţierii, trecerea dincolo, acolo unde, tot prin cuvânt, se creează
stările poetice, scopul sublim al versului prin care se petrece comunicarea.
Spun toate acestea cu admiraţie,
citind, între coperte, un vademecum
propus de autoare pentru marea călătorie a spiritului atot-bucuros de
cunoaştere şi atot-cuprinzător de cunoaştere la sfârşitul evadării din sine
către în sinele Fiinţei.
Şi dacă spaţialitatea se bucură de
acest construct, temporalitatea se converteşte spre eternitate ca un dublu
vector pornit dinspre teluric spre celest şi invers, între concretul
„cimitirului”, locul veşniciei pământeşti, unde sunt de găsit cei ce nu mai
sunt (şi, astfel, nemuritorul din ei), şi un tip abstract de a te proiecta pe
bolta cerească, de a-ţi exacerba dimensiunile, de a depăşi inexorabilul
temporal.
Mai apare la Dorina Neculce un foarte
bine-văzător ochi interior, un organ diabolic prin care cei iniţiaţi îşi ating
secretele ştiute doar de Demiurg şi lăsate doar lui ca suport unic de guvernare
a destinului. Poeta are curajul de a se
disipa, de a se descompune în straturile ultime, şi fizice
şi sufleteşti, nu doar pentru a se autodefini, cât mai ales pentru a se
re-alcătui în forma cea mai adecvată pătrunderii marilor sensuri existenţiale.
Din acest proces se naşte o suită remarcabilă de imagini poetice, susţinută de
un limbaj nu atât căutat (nici n-ar fi cel mai potrivit), cât, mai ales,
inspirat, adaptat. Ce lasă, în fond, zbaterea de pleoape ochiului clar-văzător?
Un spaţiu al clar-obscurului, mult perisabil, putreziciune şi rugină, ţesuturi
vii smulse şi date timpului-mormânt, sentimente rămase fără oglinzile arătării
de sine şi, totuşi, în final, o unică speranţă: aceea că timpul poate fi
trecut, depăşit spiritual prin acest vehicul cu motor magic–Cuvântul - şi
arătarea sa sublimă–Poezia.
Liviu Apetroaie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu