niciodată nu e deajuns

nu cer nimic în schimb
decât să ne ascundem umbrele
undeva la uscat pe o sârmă foarte moale
şi să creştem nepăsători
ca în fotografiile îngălbenite
din rama vopsită-n albastru
trupurile noastre să iasă în sfârşit
din închisoare mulţumindu-i gardianului
care a spart sticla şi a deschis
cu uriaşa lui cheie ruginită uşile zăvorâte
n-ar fi trebuit să pleci gândeam oricum
aşa sunt eu mai frivolă
şi-mi plac băieţii pletoşi
care cântă la chitară
uneori mă rog pentru ei
doamne niciodată nu e de ajuns

dar când o să fiu mai mare
destul de mare
mâna mea înmănuşată
o să te hrănească şi
tu nu o să mai suferi şi
n-ai să te mai tângui
scoţându-ţi cu unghiile înnegrite
durerea din piept o să o lăsăm
să se zbată şi să moară apoi
o să călcăm prin ţărâna încinsă
cu paşi de copii
sărind până spre miezul nopţii peste ea
o să tot strigăm cu miorlăituri
de pisici stresate:
-ninge-ne doamne ochii
cu stele înaripate
nu mai lăsa trupurile astea uitate
că şi aşa au crescut prea mult
asta o ştii