ne creşteam
unii altora
câte un copac
sub inimă
dragostea era
o pojghiţă subţire
în care adunam
voci cristaline
pătrundeam
alunecând
pe un pustiu
fără de soare
câteva degete ne-ar mai trebuit
iubite ca să fim iarăşi fericiţi
ne lustruiam intens
palmele
aruncând zaruri
şase şase icnea
omul albastru
trăgând zăvorul
atâta doar
ne-ar mai fi trebuit
şi mă făceam lut
în cruce de piatră crescând
spre tine
îngrămădindu-mi toate visele
aş fi fost cea
mai norocoasă
umbră a mea
călătoare
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
ieri mi-a bătut primarul în poartă cu un teanc de pliante netede și strălucitoare de trei ani nu i-am văzut mutra î...
-
mă țin lipită de buza cerului, ca un timbru imaginat pe fața timpului îndemn inima la pas. mă pierd printre ruine las loc fluturelu...
-
Oare vei mai veni, TU, cititorule, Pe vârfuri de zare, Flori de pe inima mea Vei mai culege? Auzului decopertându-i ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu