ai cui mai suntem doamne

mă leagă lanţuri cu mâinile de cer
buzele-n murmur cioplit
ating neprihănite arme
din icoane fecioare de aur
îşi leagănă cântul
inima clownului
se sparge în cioburi
o-mparte copiilor de iele

aşezat cu spatele la timp
ţes o mantie morţii
oftează tălpile asemenea pământului crăpat
mă leagă lanţuri şi sârme ghimpate în
ascuţişul stâncilor îmi cresc firide şi
intru cu totul aşa mă ştiu
cât mai departe
bântuindu-ţi otrava
minţii
nu îi mai ţin parte

şi bufniţe chioare
plâng paşii
în fiorul morţii ai cui
mai suntem doamne
obrazuri sidefate
 adânc decupate
din palmele nopţii