omul omul acela cu
pielea rătăcită
în hohot nebun
cu mâini de cratere
tulbură cerul slobozindu-şi gura
cu şuierat de şarpe asurzeşte frumuseţea
în inimă strivindu-şi-o ca pe
o insectă vorbitoare
uitată în locuri umbrite şi
gândurile acelea dezlânate
fără de prihană smulg
ochiul sânului rotund
cu străluciri de lună plină
mirese îndoliate
îşi spală mâinile
în râu
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
ieri mi-a bătut primarul în poartă cu un teanc de pliante netede și strălucitoare de trei ani nu i-am văzut mutra î...
-
mă țin lipită de buza cerului, ca un timbru imaginat pe fața timpului îndemn inima la pas. mă pierd printre ruine las loc fluturelu...
-
Oare vei mai veni, TU, cititorule, Pe vârfuri de zare, Flori de pe inima mea Vei mai culege? Auzului decopertându-i ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu