așa
putred
ca o tornadă anxioasă
am stins în tine sonata lumii și
mi-am încrustat pe buze
(cu pumnalul trupului întreg) semnul morții,
apoi semnul vieții și iar semnul... ...
semnul am început să mi-L vopsesc până ce
am devenit metresa cuvintelor (perfectă) și
îți vorbeam despre manechinele uitate în
cimitirul crucilor vii, prizoniere
în vise întunecate. ,,-îngerii nu
vorbesc în șoaptă, mi-ai surâs telpatic,,
și-atunci am început să îmi cioplesc singură aripi din
piatră să-mi însemn pe frunte poeme însângerate despre
oamenii cu obrazul ascuns în ceară și crucifixe atârnate în gură...
dar încă
îți mai vorbesc despre timpul când
mă iubeai, așa, putred, cu
fața întoarsă în altă parte...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu