se sfărâmau pașii de sticlă
peste cărările dumbrăvii
cu glasul de oțel
am vrut să îți scriu
cel mai frumos poem
din lume un poem
cu palmele deschise
lumea ar fi crezut că sunt femeie
-astigmatism ciudat -
nu degeaba mă numiseră
zâmbet ironic aruncat
pe buzele unor bolnave
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
ieri mi-a bătut primarul în poartă cu un teanc de pliante netede și strălucitoare de trei ani nu i-am văzut mutra î...
-
mă țin lipită de buza cerului, ca un timbru imaginat pe fața timpului îndemn inima la pas. mă pierd printre ruine las loc fluturelu...
-
Oare vei mai veni, TU, cititorule, Pe vârfuri de zare, Flori de pe inima mea Vei mai culege? Auzului decopertându-i ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu