e noaptea ca un râu cu
malurile ridicate
un întuneric se trezește și
îmi presară
flori de ceară
femeia albastra aruncă
flăcări blestemând e
prea târziu iubite
nu pot să-ți fiu decât
un treacăt iluzoriu cu genele topite și tu mă
tragi în piept fără să-ți pese
fumezi prin mine același scrum
chemând obrazul să îmi împletească
sub coline umbra de nălucă solitară
e miezul nopții ca un râu
ies fantomaticii să șteargă
de nisipul zării tălpile-nspinate
îmi sângerează spatele
și trupul albastru mi se
scurge prea curând
dar mă adun necunoscutule de plumb
și-am să (re)nasc
și-am să-ți trăiesc
acolo unde înserarea nu
mă mai poate atinge am
să mă cațăr somnambulic
pe valul cel de foc
fără de mare
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
ieri mi-a bătut primarul în poartă cu un teanc de pliante netede și strălucitoare de trei ani nu i-am văzut mutra î...
-
foșnetul din tine o să îţi acopere ochii în prag de noapte singur cu umbra ta îmbrățișând albastrul cerului întunericul o să se scurgă ... -
mă țin lipită de buza cerului, ca un timbru imaginat pe fața timpului îndemn inima la pas. mă pierd printre ruine las loc fluturelu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu