de ce să fi plecat, arzând?

cum stam întoarsă pe partea stângă au
început să îmi zidească umbra pe sub perete în
râul cu apă violet:

-cristalină apă, i-am zis, când
m-oi usca sau când voi înseta tu umezește-i umbrei mele buzele de fum
și începeam a mă înălța fuior cu palmele și genunchii domnești ca
vântul să-mi despice ploi de curcubeu.


 (de ce nu... m-ai iubi?
ooo,
daaa,
măcar în zori/cum îmi spuneai de-atâtea ori)

-am crucifixele întoarse
-am flori
-petale înstelate
-sunt o statueie de porțelan
-port arma vieții/minotaurii pe frunte...

(de mâine o să îmi duc şi rădăcinile spre râu
tu să îmi calci pe urme
trupul meu îți va deveni complice)





-ia-mi doamne ramurile atârnate și lasă-mi mâinile lemnoase
întoarce-ți zborul pe distanțe tulbure și reci
chipul meu apare diafan
castelul tușeşte cu vălătuci de scame
şi pleacă zânele-n pădure să se scufunde în râuri
răcoroase de ceață argintie
în jurul meu toți fluturii au mască
i-aşa de straniu, mi-am zis,
de ce să fi plecat
arzând?
cu mâinile
de sub pământ
închisă în păcat?